vineri, 29 martie 2013

Vine o zi.



Vine o zi.
Vine o zi cind voi uita tot ce-a fost,
Tot ce eu sau tu am gresit,
Toate acestea le voi vedea fara rost
Vor fi doar toate ca un vis.

Dar asta va fi cindva, poate in viitor.
Acum insa le las pe toate pentru acea zi,
Deoarece poate atunci imi va fi mai usor,
Atunci vei sti ce eu nu stiu si eu voi sti ce tu nu stii.

Acum mai mult ca niciodata e mai aproape acea zi,
Chiar de deaparte o pot zari,
Iar eu tot tac si te las pe tine, tu sa vorbesti
Sa planuiesti, sa hotarasti dar nu te las sa obosesti.

Pentruca  vine o zi
Cind represuri, dezamagiri, remuscari
Minciuna, ura, lauda, mindrie, si neertare vom uita
Vom fi din nou in doi.

Iarasi vom fi impreuna,
Atunci, amindoi vom vorbi, amindoi vom planui, vom hotari
Pina cind vom obosi in acea zi.
Ce mult astept aceea zi.
Frumoasa si mult asteptata zi.











joi, 19 aprilie 2012

9. Izbaveste-ne de cel rau


Izbaveste-ne de cel rau


Speranta si hotararea mea este aceea de a finaliza astazi scurtul nostru studiu al rugaciunii Tatal Nostru. Pana acum am studiat multe dintre cererile cuprinse in rugaciune. Acum insa ne indreptam atentia inspre una din sectiunile rugaciunii care adesea este foarte gresit inteleasa. Ne-am mai uitat la aceasta sectiune in alt context, in cadrul cursurilor noastre, observand ca avem de-a face cu un exemplu de procedeu stilistic ebraic, procedeu foarte frecvent in Vechiul Testament, in mod special in cartile poetice, si care este numit "paralelism", procedeu in care doua afirmatii sunt fie sinonimice, fie antonimice, in primul caz cea de-a doua afirmatie avand acelasi continut, insa cuvinte diferite. Iar capacitatea de a observa prezenta paralelismului in Biblie este foarte importanta si de un mare ajutor in a invata cum sa interpretezi textul.
In Evanghelia dupa Matei, capitolul 6, putem observa un astfel de paralelism, uitandu-ne la rugaciunea Tatal Nostru, in continutul versetului 13: "Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau." Cu totii ati auzit aceasta propozitie din rugaciunea Tatal Nostru: "Si nu ne duce pe noi in ispita...".

Problema cu care ne confruntam, in primul rand, in ceea ce priveste acest paralelism, este aceea ca cele spuse ne sugereaza posibilitatea ca Dumnezeu sa fie, de fapt, implicat in ispitirea poporului Sau. In acelasi timp ne aducem aminte de ceea ce ne invata epistola lui Iacov, unde Iacov spune: "Nimeni, cand este ispitit, sa nu spuna: 'sunt ispitit de Dumnezeu!'". Nimic nu este mai departe de adevar sau de probabilitate decat ideea ca Dumnezeu Si-ar ispiti poporul sa pacatuiasca, in sensul de a-i seduce si a-i ademeni inspre a face raul. Dumnezeu niciodata nu ne duce in ispita in sensul acesta. Insa eu cred ca dificultatea intelegerii acestui lucru este legata de modul in care Scriptura foloseste cuvantul: "ispita". Ispita nu este folosita numai pentru a descrie incitarea la rau (acesta este sensul obisnuit pe care il dam acestui cuvant), ci si pentru a descrie testarea.
Ne gandim, de exemplu, la Adam in gradina Edenului, atunci cand a fost pus la incercare, cand Dumnezeu l-a testat. Nu Dumnezeu a fost acela care i-a sedus pe Adam si pe Eva si care a incercat sa-i incurajeze sa nesocoteasca Cuvantul lui Dumnezeu si sa manance din fructul oprit. Sarpele a fost acela care a facut toate aceste lucruri. Sarpele a jucat rolul de ispititor. Iar cand ne uitam la parerea pe care Biblia o are despre Satan vedem ca una dintre lucrarile de capatai ale lui este aceea de a-i ispiti pe oameni in sensul de a-i incita la pacat. Insa ceea ce s-a petrecut acolo, in gradina Edenului, din perspectiva lui Dumnezeu, nu a fost ca Dumnezeu a incercat sa-i incite pe Adam si pe Eva la pacat, ci ca El i-a pus la incercare. Iar ei au cazut testul.
Acest tip de test il mai intalnim nu o data in Scripturi. Evident, cel mai dramatic exemplu din Noul Testament al acestui mod de a testa este acela in care Isus este dus in pustie si expus, timp de 40 de zile, la asaltul nestapanit al lui Satan, in acea pustie in care, ni se spune, Isus a fost ispitit. Adica, Dumnezeu Il pune pe Isus, care este noul Adam, al doilea Adam, intr-o situatie in care sa poata fi testat. Iar acest test il expune pe Isus, fara nici un ajutor, la atacul nestapanit al lui Satan insusi. Si cred ca unul dintre cele mai impresionante fragmente din intreg Noul Testament este inregistrarea scripturala a perseverentei lui Isus in neprihanire, in mijlocul acelei testari.
Unde altundeva mai gasim un astfel de exemplu de testare? Il gasim in Geneza 22, unde Dumnezeu vine la Avraam si-i spune: "Avraame, ia-ti fiul, pe cel pe care-l iubesti, pe singurul tau fiu, pe Isaac, du-te la muntele pe care Eu ti-l voi arata si adu-Mi-l ca jertfa acolo." Dumnezeu l-a pus pe Avraam la incercare iar testul prin care avea sa treaca acesta a fost unul grozav.
Avem o alta carte in Vechiul Testament, care este in intregime centrata in jurul dramei unui test. Este vorba de cartea lui Iov. Va aduceti aminte de relatarea lui Iov? Cum aceasta, in prolog, ni-l arata pe Satan venind in prezenta lui Dumnezeu dupa ce a colindat in lung si-n lat pamantul? Vine in ceruri pentru a-L sfida pe Dumnezeu. In esenta, el spune: "Priveste la oamenii astia de acolo, de jos! Toti sunt sub talpa mea. Toti fac numai ce le spun eu sa faca. Eu sunt printul puterii vazduhului iar acesti oameni sunt, prin natura lor, ucenicii mei. Nimeni de acolo, de jos nu Ti se supune." Iar Dumnezeu ii raspunde: "Stai putin! L-ai vazut pe robul Meu Iov?" Ce-I raspunde Satan lui Dumnezeu? Ii spune: "Iov nu trebuie luat in considerare." "De ce?", il intreaba Dumnezeu. Satan Ii raspunde: "Oare degeaba Te slujeste Iov? De ce nu Te-ar sluji? L-ai binecuvantat cu orice binecuvantare posibila si ai ridicat in jurul sau un zid de protectie. L-ai aparat de orice pericol posibil, de orice durere, pierdere sau boala. Ia-Ti numai protectia de peste el, lasa-ma sa ma ating de el si vom vedea cat timp va trece pana va incepe sa Te blesteme." Astfel, intreaga carte Iov se concentreaza asupra a ceea ce se petrece dupa aceasta schimbare ce are loc in ceruri, cand Dumnezeu Isi retrage mana de peste Iov, lasandu-l expus si fara aparare in fata atacurilor lui Satan.

Aceste intamplari din Scriptura sunt suficiente pentru a ne ajuta sa intelegem cum au reactionat evreii la aceasta afirmatie pe care Isus o face aici: "Cand va rugati, sa o faceti in felul acesta: '... nu ne duce pe noi in ispita ...'". Adica, nu ne pune in situatia in care sa fim ispititi! Nu ne pune la incercare! Nu ne expune la sagetile inamicului! Ci, o, Dumnezeule, pune un zid de aparare in jurul nostru! Apara-ne! Fii scutul si pavaza noastra! Acesta este lucrul pe care il cerem, in rugaciunea Tatal Nostru, atunci cand spunem: "Nu ne duce pe noi in ispita...". Isus ne invata, le spune ucenicilor Sai: "Trebuie sa trec prin foc. Trebuie sa trec prin incercare. Insa vreau ca voi sa va rugati ca Tatal sa nu aduca niciodata peste voi astfel de incercari." Prin urmare, ar trebui sa-I cereti lui Dumnezeu sa ne pazeasca de o asemenea incercare.

Spuneam insa la inceput ca aici avem un paralelism. Iar pentru a intelege paralelismul trebuie sa va uitati la ambele segmente ale lui deoarece ele se amplifica unul pe celalalt. A doua parte a acestui paralelism este: "Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de rau/cel rau." Din nou, aceasta portiune din rugaciunea Tatal Nostru este nu de putine ori gresit inteleasa din pricina sensului propozitiei: "ne izbaveste de rau/cel rau? In Scripturi, in Noul Testament grecesc, termenul pentru "rau" este poneron. Daca ne uitam la ultimele doua litere, la sufixul "on", acesta indica un anumit lucru, din punct de vedere lingvistic. In limba greaca, ca de altfel in multe alte limbi, substantivele sunt alcatuite in asa fel incat sa indice fie genul masculin, fie pe cel feminin sau neutru. Le recunosti dupa perechile de singular-plural: la masculin: un-doi; la feminin: o-doua; si la neutru: un-doua (in engl. este mai simplu: he, she, it, n.tr.). Exact la fel cum folosim pronumele el si ea. Vorbim, de exemplu, despre barci si le indicam printr-un pronume feminin (o barca - doua barci, n.tr.) si asa mai departe. Este important faptul ca termenul care apare aici, in rugaciunea Tatal Nostru, nu este poneron. Poneron inseamna "rau", fiind un substantiv abstract. Terminatia "on" apartine genului neutru. De obicei cand intalnim cuvantul "rau" il intalnim la forma neutra poneron. Insa aici, in rugaciunea Tatal Nostru, cuvantul grecesc nu este poneron, ci poneros. Iar terminatia "os", in limba greaca, indica genul masculin al substantivului, si nu genul neutru. Astfel, atunci cand Isus foloseste acest substantiv, Noul Testament grecesc comunica acest lucru intr-o forma literara pe care cei care studiaza limba greaca o vor recunoaste imediat. Acest substantiv este mai bine tradus, asa cum o fac unele traduceri mai recente, nu cu: "Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de rau" ci, asa cum trebuie tradus cuvantul grecesc poneros, anume: "... ci ne izbaveste de cel rau". Raul, in general, este ceva abstract. Este la genul neutru. Insa atunci cand termenul poneros este folosit in Noul Testament, acesta este folosit ca un titlu care i se aplica in mod particular lui Satan.
Prin urmare, ceea ce vrea sa spuna Isus este urmatorul lucru: "Nu ne expune acolo unde sa fim ispititi, acolo unde sa fim asaltati de puterea lui Satan." Aceasta portiune a rugaciunii Tatal Nostru este o cerere si o petitie catre Dumnezeu pentru a fi aparati de sagetile arzatoare ale diavolului. In fiecare zi ar trebui sa ne rugam pentru izbavire, nu in sensul unei exorcizari sau a unei eliberari de demoni, ci in sensul protectiei in fata asalturilor lui Satan.

Am discutat ultima data despre cererea din rugaciunea Tatal Nostru referitoare la iertarea pacatelor. Cu acea ocazie am vorbit despre sondajul facut printre studentii de la acel colegiu crestin, in care atat de multi studenti pareau sa aiba o uriasa povara de vinovatie, care nu a fost rezolvata. Am spus atunci ca noi ar trebui sa avem o sensibilitate fata de neprihanire si asa mai departe si ca nu este chiar atat de nesanatos sa ai, din cand in cand, o constiinta apasata de vina. Problema este ca trebuie sa ne potrivim sentimentele de vinovatie cu o vina reala. Exista o diferenta intre vina si sentimentele de vinovatie, diferenta pe care trebuie s-o intelegem.
Daca te duci intr-o sala de tribunal unde se judeca un proces de crima, judecatorul il va intreba pe acuzat: "Esti sau nu esti vinovat? Cum pledezi?" iar acesta ii va raspunde: "Pledez ca fiind nevinovat." Apoi ii ceri sa dovedeasca, iar el iti va raspunde: "Nu pot fi vinovat, deoarece nu simt nici o vina." Cel fel de argument este acesta? Stim ca este posibil sa-ti insemnezi cu fierul rosu cugetul. Stim ca exista criminali psihopati. Stim ca exista oameni care sunt sociopati, care nu simt nici o povara sau remuscare fata de raul pe care il savarsesc. Insa faptul ca acel sentiment de vinovatie nu este prezent nu schimba cu nimic realitatea faptelor savarsite. Scopul unui juriu nu este acela de a constata daca o persoana se simte vinovata, ci acela de a constata daca o persoana este vinovata. Avem nevoie sa intelegem ca acea vina este o realitate obiectiva. Sentimentele de vinovatie sunt aspectul subiectiv al vinei. Uneori nu ne simtim vinovati atunci cand ar trebui sa ne simtim iar alteori ne simtim vinovati atunci cand nu ar trebui sa ne simtim, deoarece nu am facut nimic rau.

Care este rolul Satanei aici? Suntem obisnuiti cu Satan in rolul de ispititor, de seducator. Si, intr-adevar, acestea sunt lucrurile pe care le face. Aceasta este metoda lui de lucru. Insa in ceea ce priveste modul de a actiona in viata crestinului, metoda lui nu este atat de mult aceea de a ispiti, cat aceea de a acuza - in sensul acesta, Satan este Acuzatorul. Prin aceasta metoda el vine la crestin si face tot ceea ce ii sta in putere pentru a-l paraliza pe credincios cu sentimente de vinovatie. In sensul acesta el se afla in opozitie directa cu adevarul lui Dumnezeu. Acesta a fost rolul sau de la inceput, sa-L contrazica pe Dumnezeu in tot ceea ce Acesta spune. Crestinului care si-a marturisit pacatul, care si l-a recunoscut si s-a cait pentru el, care a venit inaintea lui Dumnezeu pentru a cere iertare, Dumnezeu ii promite ca-l va ierta. Dumnezeu spune: "Esti iertat." Insa imediat ce Dumnezeu spune ca suntem iertati, apare Satan, care ce spune? "O, nu sunteti iertati. Inca sunteti vinovati." Iar atunci cand ascultam de el, in acel moment devenim impovarati si incovoiati sub acea teribila povara a vinovatiei care ne paralizeaza. Acesta este contextul in care Pavel afirma, aproape triumfator: "Cine ii va acuza pe cei pe care i-a ales Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care ii considera drepti, impreuna cu Hristos, care a fost inviat dintre cei morti." El este dreptatea noastra. Iar noi ar trebui sa spunem - in masura in care ne lasam la mila tribunalului lui Dumnezeu, facand apel la dreptatea lui Hristos ca temelie a mantuirii noastre - atunci cand Satan ne da tarcoale incepand sa-si joace rolul de acuzator: "Hei, Satan, da, ai dreptate, am pacatuit. Insa pacatul imi este ispasit. Pacatul meu a fost iertat. Dispari de aici! Da-mi pace!".

Acest adevar este o componenta atat de importanta a vietii crestine incat nu ma surprinde deloc ca Isus a incorporat-o in rugaciunea Tatal Nostru. "Nu ne duce pe noi in ispita. Nu ne aduce in situatia in care sa fim ispititi. Izbaveste-ne de cel rau." Izbaveste-ne nu doar de ispitirea celui rau ci, de asemenea, de acuzele celui rau.
Martin Luther obisnuia sa aiba astfel de lupte interioare in care simtea in mod acut prezenta lui Satan. Si nu mi-l pot imagina pe Satan concentrandu-si puterile asupra altcuiva, cu o mai mare fervoare, decat asupra lui Luther in acel secol 16. Luther ar fi avut un atat de acut sentiment al prezentei lui Satan incat o data a ridicat calimara si a aruncat cu ea prin incapere. Oamenii au crezut ca a innebunit si ca arunca cu calimara dupa Satan. Luther ar fi vorbit despre ceea ce el numea atacul nemilos si nestapanit al lui Satan impotriva lui, in incercarea de a-l compromite, in incercarea de a-l aduce in pragul disperarii, in incercarea de a-l determina sa-si renege credinta. Si, astfel, Luther ar fi ingenuncheat in fiecare zi, spunand rugaciunea Tatal Nostru: "Nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau - poneros. Fiecare crestin are nevoie de aceasta rugaciune si aceasta ar trebui sa fie parte din rugaciunea fiecarui crestin.

Concluzia rugaciunii Tatal Nostru se concentreaza din nou asupra lui Dumnezeu. Va aduceti aminte ca am observat aceasta concentrare asupra lui Dumnezeu in primele cereri: "Sfinteasca-Se Numele Tau! Vie imparatia Ta! Faca-Se voia Ta!". Concentrarea a fost pe gloria lui Dumnezeu. Si numai dupa ce trecem prin acest proces al rugaciunii putem acum sa ne indreptam atentia inspre nevoile noastre: "painea noastra cea de toate zilele"; "Fereste-ne de situatia in care putem fi ispititi!"; "Iarta-ne pacatele!". Observam acum ca punctul focalizator s-a mutat de la Dumnezeu inspre noi insine. Insa nu ramane acolo. Ajunge sa faca un cerc complet. Astfel ca rugaciunea se incheie cu o alta afirmare a suveranitatii lui Dumnezeu, a perfectiunii lui Dumnezeu si a maiestatii lui Dumnezeu, acolo unde este rostita fraza de incheiere: "Caci a Ta este imparatia si puterea si gloria in vecii vecilor." Ce inseamna lucrul acesta? Inseamna ca puterea, imparatia si gloria Ii apartin lui Dumnezeu.
Spuneam ca prima si cea mai importanta regula a rugaciunii este sa ne aducem aminte cine este Cel caruia I ne adresam in rugaciune. Cand ne rugam, Ii vorbim Celui care poseda toata puterea. Celui caruia Ii apartine imparatia in care avem privilegiul de a trai. Si Celui care a spus ca nu-Si va imparti slava cu nici un om. Si ne aducem aminte ca in Noul Testament suntem invatati ca daca ne laudam cu ceva, in Domnul trebuie s-o facem. Pentru ca El merita gloria. A Lui este gloria. Si trebuie sa ne aducem aminte ca in fiecare rugaciune pe care o facem sa Ii atribuim lui Dumnezeu ceea ce in mod normal ii apartine, ceea ce ii apartine din vesnicie in vesnicie, anume puterea, imparatia si gloria. Iar atribuirea acestor lucruri lui Dumnezeu nu este ceva simplu, ocazional sau temporar, ci are o dimensiune eterna: "Caci a Ta este imparatia, puterea si gloria in vecii vecilor". Uneori cand ii aud pe crestini rugandu-se rugaciunea Tatal Nostru imi dau seama cat de putina atentie acorda unii sfarsitului rugaciunii, atunci cand spun: "in veci de veci si in vecii vecilor, amin".

Observatii finale
Unul dintre cele mai grele lucruri pe care trebuie sa le discernem in viata crestina este diferenta dintre convingerea Duhului Sfant si acuzatia lui Satan. Atunci cand pacatuim, o parte din lucrarea Duhului Sfant este aceea de a ne convinge de pacat si de dreptate. Si, intr-un sens cum nu se poate de real, Duhul Sfant vine la noi si ne tulbura constiinta. Acelasi lucru il face si Satan. Nu numai ca Satan ne acuza - desi face acest lucru, defaimandu-ne si aducand acuzatii false impotriva noastra - dar multe dintre acuzatiile spre care Satan este hotarat sa ne atraga atentia sunt lucruri pentru care suntem intr-adevar vinovati. Iar Duhul Sfant face acelasi lucru. Prin urmare, care este diferenta? Cum putem discerne intre convingerea Duhului Sfant, care este spre mantuire, si acuzatia lui Satan, care este spre distrugere? Nu cred ca este o intrebare care sa aiba un raspuns simplu. Raspunsul pe care pot sa-l dau din experienta este acesta: am descoperit, in urma experientei, ca atunci cand Duhul Sfant ma convinge de pacat si vina, oricat de dureros ar fi acest lucru, intotdeauna exista acolo si un element al bucuriei. Pentru ca atunci cand Duhul Sfant vine si ne convinge de pacatul nostru, constientizandu-ne de vina pe care o avem, El intotdeauna, in acelasi timp, ne indreapta privirile si inspre cruce, inspre locul in care putem scapa de povara vinovatiei. Astfel, desi putem fi convinsi inspre a ne plange pacatul, niciodata nu vom fi convinsi inspre a fi disperati cu privire la el. In acelasi timp, Satan vine fara mila si incearca sa ne lase fara speranta; el incearca sa ne faca sa ne concentram asupra propriilor noastre eforturi ca si cum ne-am putea rascumpara singuri. Acuzandu-ne, scopul lui este acela de a ne indeparta de Hristos si de cruce. Nu cunosc o alta cale in afara de aceasta prin care sa aflam diferenta. Si tot ceea ce pot spune este ca, atunci cand te simti vinovat, atunci cand ma simt vinovat, stim unde trebuie sa mergem. Trebuie sa mergem la cruce. Trebuie sa mergem la Isus.

8. Painea zilnica si iertarea


Painea zilnica si iertarea


Imi aduc aminte ca atunci cand fiica mea avea doi ani locuiam in Olanda, pe durata programului meu de doctorat de la Free University din Amsterdam. Nu era usor pentru un copil de doi ani sa fie mutat intr-o tara unde nu intelegea nici macar limba. Iar gazda la care locuiam, dintr-o mica localitate, nu vorbea deloc limba engleza. Prin urmare, ne era foarte greu. Insa imi aduc aminte prima fraza pe care fiica mea a invatat-o in olandeza. Sensul frazei era acesta: "Buna dimineata domnule brutar. Va rog sa-mi dati o jumatate de paine alba, taiata felii." In acele zile, in Olanda obiceiul era ca oamenii, in mod normal, nu-si cumparau painea de la bacanie, ci le era livrata in fiecare zi de catre un mic camion ce apartinea brutariei. Iar painea pe care o faceau era nemaipomenit de delicioasa. Mi-a placut acea paine. Era o paine bine crescuta si proaspata, tocmai scoasa din cuptor. Nu puneau nici un conservant in paine, de aceea brutarul venea acasa la oameni in fiecare zi. In acea vreme nu o duceam deloc bine cu banii si, in principal, am trait cu paine si unt de arahide. Intr-un fel, acest lucru a facut ca cererea "Painea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi", din rugaciunea Tatal Nostru, sa fie o realitate pentru mine. De obicei includem painea in dieta noastra zilnica insa in America nu exista obiceiul de a cumpara paine in fiecare zi, asa cum faceam in Olanda. Si in fiecare zi asteptam cu nerabdare ziua urmatoare pentru a obtine acea paine proaspata si minunata.

Ce vrea sa spuna Isus atunci cand le zice ucenicilor sai ca trebuie sa se roage: "Painea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi"? Evident, Isus nu limiteaza regula rugaciunii, referitor la cerere, la a ne ruga numai pentru paine. Pe de alta parte, El nu spune: "Caviarul nostru cel de toate zilele, da-ni-l noua astazi." Isus se refera aici la dependenta pe care crestinul trebuie s-o aiba fata de providenta lui Dumnezeu, providenta prin care El ne sustine in fiecare zi din viata noastra, implinindu-ne nevoile fundamentale. Painea era esentiala in dieta evreului antic. Iar marturia istorica a modului in care Dumnezeu le-a oferit paine nu era mai putin decat remarcabila. Ne aducem aminte cum natiunea a fost mai intai formata in pustia Sinai si cum Dumnezeu i-a purtat de grija lui Israel. El le-a oferit painea cea de toate zilele, dandu-le mana din cer. Astfel, intregul concept al purtarii de grija a lui Dumnezeu fata de poporul Sau, in ce priveste nevoile zilnice de hrana, era puternic inradacinat in Vechiul Testament.
De asemenea, nu este la intamplare, in angrenajul evenimentelor biblice, faptul ca atunci cand Hristos vine in aceasta lume pentru a fi raspunsul la nevoia noastra fundamentala, nevoia de mantuire, El Se numeste pe Sine painea cereasca, painea care vine din cer, in sensul ca El este Cel ce hraneste sufletele noastre, Cel ce intretine duhurile noastre si Cel ce sustine chiar viata noastra. Deci, ceea ce spune Isus aici, in rugaciunea Tatal Nostru, atunci cand zice: "Painea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi.", este ca trebuie, in vietile noastre de rugaciune, sa traim intr-o dependenta zilnica fata de proviziile pe care Dumnezeu ni le ofera din marinimia Lui.

Aceasta a fost o tema frecventa in invatatura lui Isus. Va aduceti aminte ca intr-o anume situatie El a spus: "Nu va ingrijorati pentru ziua de maine!" Apoi a spus: "Priviti la crinii de pe camp! Ei nici nu torc, nici nu tes si totusi nici chiar Solomon, in toata slava lui, nu s-a imbracat ca unul din ei." Si in acelasi context, Isus ofera o ilustratie, folosind analogia dintre un tata pamantesc, un parinte de pe pamant, si Tatal nostru cel ceresc, spunand: "Cine este tatal acela dintre voi care, daca-i cere fiul sau o paine, sa-i dea o piatra? Sau daca ii cere un peste, sa-i dea un sarpe?" Cu cat mai mult face Dumnezeu, care ofera daruri perfecte, din toata inima, daruri care vin in intampinarea acelor nevoi zilnice pe care le avem, nevoi pe care trebuie sa le aducem in fiecare zi inaintea Lui? Din nou, accentul pus pe painea cea de toate zilele cred ca este menit, in parte, sa ne aduca aminte de dependenta noastra constanta fata de ceea ce Dumnezeu ne ofera pentru a ne sustine vietile. In vremea noastra avem tendinta sa traim, nu de pe o zi pe alta sau cu strictul necesar, in termenii alimentatiei. Ne place sa depozitam mancarea. Avem frigidere, congelatoare si alte asemenea lucruri in care depozitam alimentele pentru o lunga perioada de timp. Nu avem obiceiul sa intampinam fiecare noua zi cu dorinta proaspata de a obtine alimentele de care avem nevoie.

Imi aduc aminte ca la sfarsitul razboiului din Coreea, una dintre consecintele acestui conflict a fost aceea ca in Coreea un mare numar de copii au ramas fara parinti, care au fost ucisi in razboi. Am putut observa acelasi lucru si in urma razboiului din Vietnam, din Bosnia si din alte locuri. Au existat agentii umanitare care au venit in Coreea in incercarea de a rezolva problema foametei si a malnutritiei care exista intre copii. Cu mult timp in urma, in anii 50, am vorbit cu unul dintre acei oameni care fusese implicat in acea actiune iar el mi-a spus ca una dintre cele mai mari probleme pe care le aveau cu copiii din orfelinate, chiar si atunci cand acestia aveau asigurate trei mese pe zi, era aceea ca nu se puteau odihni, erau cuprinsi de neliniste si aveau un somn foarte agitat. Nu puteau intelege de ce aveau un somn atat de agitat. Discutand cu copiii au descoperit imediat ca marea neliniste de care erau cuprinsi acestia era cauzata de faptul ca nu erau siguri daca vor avea mancare si pentru ziua de maine, deoarece ei se obisnuisera sa caute prin canale dupa o bucata de paine cu care sa poata supravietui. Astfel, au procedat in felul urmator in acel orfelinat: atunci cand copiii erau pusi in paturile lor, surorile care erau acolo puneau in mana fiecarui copil cate o felie de paine. Nu pentru a fi mancata inainte de a se culca, ci pentru ca sa o poata tine in mana atunci cand mergeau la culcare. Era, in sensul cel mai propriu, o masura de siguranta pentru ei, stiind din experienta ca in fiecare zi au nevoie de ceva care sa-i ajute sa supravietuiasca.
David ne spune in Psalmi, facand urmatoarea observatie personala, ca: "Am fost tanar si am imbatranit dar niciodata nu l-am vazut pe cel neprihanit parasit, nici pe urmasii lui cersindu-si painea." Aceasta este o marturie extraordinara despre credinciosia si consecventa cu care Dumnezeu raspunde la rugaciunile celor din poporul Sau atunci cand acestia isi aduc nevoile inaintea Lui.

Am spus acest lucru si cand am vorbit despre rugaciune. Daca cumva ni se pare ca Mana lui Dumnezeu este invizibila pentru noi si ca nu putem observa prezenta Lui providentiala in vietile noastre, acest lucru se datoreaza, in parte, modului in care ne rugam. Exista in noi tendinta de a ne ruga la modul general. Iar cand ne rugam la modul general singurul mod in care vom vedea Mana providentiala a lui Dumnezeu este cel general. Unul dintre marile scopuri ale rugaciunii este acela ca, intrand in conversatie si in comuniune cu Dumnezeu, aducand cererile noastre inaintea Lui, descarcandu-ne sufletul si nevoile in mod specific si vazand raspunsuri specifice la rugaciunile noastre, credinta noastra sa creasca iar spiritul nostru de apreciere si de recunostinta si intreaga noastra incredere in viata crestina sa fie intarite prin rugaciune specifica. Deoarece atunci cand ne rugam specific, vedem si raspunsuri specifice la aceste rugaciuni.

Pe langa aceasta cerere, "Painea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi", Isus merge mai departe, la urmatoarea cerere, in care spune: "Si ne iarta noua greselile, precum iertam si noi celor ce ne gresesc." Este oarecum neobisnuita aceasta trecere, in rugaciunea Tatal Nostru, de la "Painea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi", la "Si ne iarta noua greselile, precum iertam si noi celor ce ne gresesc" sau "Si ne iarta noua datoriile, precum ii iertam si noi pe datornicii nostri."
Ne aducem aminte, din vechiul acrostih care este folosit de obicei pentru a descrie elementele constitutive ale rugaciunii, de cuvantul "ACTS" (asemenea cartii Faptelor Apostolilor [in engl. Acts, n.tr.]). Fiti atenti cum pronuntati acest cuvant! Cand eram la seminar obisnuiam sa practicam acest exercitiu cu profesorul de homiletica. El spunea: "Domnilor, aceasta carte nu este o unealta ascutita pe care o folositi la cioplitul copacilor. Nu este cartea Securii (in engl. este un joc de cuvinte intre Acts - Faptele Apostolilor si Axe - Secure, n.tr.), ci este cartea (si ne punea sa pronuntam corect Acts) Faptelor Apostolilor. ACTS este un acrostih alcatuit din cinci elemente constitutive ale rugaciunii, asa cum le gasim prezentate in Biblie. Litera "A" este pentru "adorare" (engl. adoration, n.tr.), element la care ne-am uitat deja in cadrul cererilor cuprinse in rugaciunea Tatal Nostru. Prima cerere pe care trebuie s-o facem este pentru inaltarea Numelui lui Dumnezeu. Anume ca Dumnezeu sa poata fi vazut ca sfant si noi sa ne putem teme de El. Acest lucru este in concordanta cu acea portiune din rugaciune care este dedicata laudei lui Dumnezeu si adorarii. Litera "C" din cuvantul "ACTS" este pentru "marturisire" (engl. confession, n.tr.). Litera "T" este pentru "multumire" (engl. thanksgiving, n.tr.) iar "S" este pentru "implorare, cerere" (engl., supplication). In rugaciunea Tatal Nostru ne aflam acum la litera "S", pentru "implorare". Facem acele cereri pe care Isus ne sugereaza sa le aducem inaintea lui Dumnezeu. Iar acum El a ajuns la punctul in care spune ca noi trebuie sa-I cerem lui Dumnezeu sa ne ierte pacatele sau greselile, precum le iertam si noi celor ce gresesc impotriva noastra. Aici putem observa aparand si litera "C" din cuvantul "ACTS". Anume acel element al rugaciunii dedicat marturisirii pacatului.

Care este litera acrostihului care in mod izbitor lipseste din rugaciunea Tatal Nostru? Litera "T". Unde exista vreo referire specifica la multumire, in rugaciunea Tatal Nostu? Nicaieri. Iar acest lucru este ciudat deoarece atunci cand apostolul Pavel, de exemplu, ne ofera sfaturi vizavi de rugaciune el ne spune ca intotdeauna trebuie sa venim cu cererile noastre intr-un spirit de multumire. Trebuie sa ne aducem cererile inaintea lui Dumnezeu insotite de multumire. Ascultand de porunca lui Pavel vizavi de rugaciune, anume aceea ca rugaciunea trebuie sa includa intotdeauna si multumire, pot deslusi prezenta multumirii in rugaciunea Tatal Nostru intr-un mod implicit, chiar daca ea nu este mentionata explicit aici. Si cred ca multumirea face parte din intregul complex al cererii "Painea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi." Aceasta deoarece trebuie sa fim atenti, nu numai la nevoia zilnica de hrana pe care o avem, ci si la realitatea acoperirii acestei nevoi de catre Dumnezeu, ceea ce produce in noi o atitudine de multumire. Chiar daca multumirea nu se afla in mod explicit in rugaciunea Tatal Nostru, ea este oarecum implicita in cererea facuta pentru suplinirea nevoilor noastre zilnice de paine.

Insa elementul marturisirii este prezent in mod explicit. "Si ne iarta noua greselile, precum iertam si noi celor ce ne gresesc." Acesta este unul dintre cele mai inspaimantatoare elemente ale rugaciunii Tatal Nostru, dupa parerea mea, deoarece nu spune in mod simplu, "Dumnezeule, te rugam sa ne ierti pacatele." Dimpotriva, "Si ne iarta noua greselile (sau datoriile), precum iertam si noi datornicilor nostri." Acest aspect este legat in mod direct de invatatura pe care Isus ne-a lasat-o, cu privire la atitudinea critica. Trebuie sa ne reamintim intotdeauna, atunci cand ne rugam pentru iertarea pacatelor noastre, ca suntem niste pacatosi iertati. Si ca singura cale prin care existam in Imparatia lui Dumnezeu este in virtutea iertarii pacatelor noastre, prin harul fara plata al lui Dumnezeu prin care El ne ofera iertarea Lui. Insa, o data cu aceasta binecuvantare, intotdeauna este data si o responsabilitate. Isus ne spune o parabola cu privire la acest adevar, in care ne arata ca daca noua ni s-a iertat mult, atunci noi trebuie sa reflectam acelasi spirit de bunavointa fata de alti oameni. Cum am putea refuza sa iertam pe cineva care ne-a gresit si care isi cere iertare cand ratiunea care face fiintele noastre apte sa fiinteze in Imparatia lui Dumnezeu este tocmai iertarea. Iertarea este singura cale prin care putem sta in prezenta lui Dumnezeu. Si din moment ce am pacatuit cu mult mai radical si mult mai grav impotriva lui Dumnezeu decat ne-a gresit cineva vreodata, iar daca Dumnezeu este dispus sa ne ierte de pacate, cum am putea atunci noi sa nu dorim sa ii iertam pe cei ce ne gresesc?

Este o mica atentionare pe care doresc s-o fac aici. Cred ca printre crestini exista o serioasa neintelegere cu privire la iertare. Prea des aud oameni spunand ca daca cineva greseste impotriva ta, Dumnezeu iti cere sa-l ierti imediat si neconditionat, indiferent daca cei ce iti gresesc isi cer sau nu iertare. Eu nu gasesc acest lucru nicaieri in Scriptura. Il vad intr-adevar pe Isus facand acest lucru atunci cand se roaga pentru iertarea calailor Sai, chiar daca acestia nu s-au cait. Putem, cu siguranta, sa-i iertam pe cei ce ne gresesc, chiar daca acestia nu se caiesc si nu-si dau seama de ceea ce fac. De fapt, ceea ce justifica cel mai bine aceasta porunca de a ierta este invatatura biblica care spune ca dragostea acopera o sumedenie de pacate. Ni se mai spune si ca nu trebuie sa fim ranchiunosi sau razbunatori in atitudinile noastre. Iar daca cineva ne raneste, ne nedreptateste sau ne jigneste, noi trebuie sa fim gata, sa fim dispusi, sa acceptam acest lucru in numele dragostei.
Insa exista acele rele care sunt atat de serioase incat atat in Vechiul, cat si in Noul Testament, sunt luate masuri prin care acestea sunt aduse la cunostinta autoritatilor bisericesti in functie. Cineva pacatuieste impotriva ta, tu mergi si-l confrunti, insa el refuza sa se pocaiasca. Urmeaza apoi un proces prin care luam cu noi un prieten, iar apoi, daca este necesar, facem apel la Biserica. Iar rolul instantelor bisericesti este tocmai acela de a stabili gravitatea si de a aduce dreptatea in relatiile dintre crestini. Daca am fi obligati sa iertam in orice situatie imediat, in mod direct si neconditionat, atunci acest intreg proces de disciplinare care exista in Biserica nu si-ar mai avea rostul. Insa deoarece Dumnezeu a dispus aceste masuri de disciplina pentru Biserica atunci ceea ce rezulta de aici (nu-i asa?) este ca nu suntem absolut obligati sa iertam pe oricine care ne greseste, atunci cand acea persoana nu se pocaieste. Dumnezeu nu ne va ierta daca nu ne pocaim.

Insa ideea este ca atitudinea fundamentala a inimii noastre ar trebui sa fie la fel de plina de indurare fata de altii cum a fost Dumnezeu fata de noi. In asa fel incat daca cineva pacatuieste impotriva noastra si apoi isi recunoaste vina, se caieste si isi cere scuze, suntem obligati sa iertam. Insa noi refuzam uneori sa acordam aceasta iertare. Isus ne spune ca de saptezeci si sapte de ori trebuie sa ii iertam pe fratii nostri daca acestia savarsesc impotriva noastra acelasi pacat de fiecare data. Daca ei se pocaiesc de fiecare data, noi trebuie sa-i iertam de fiecare data. Pentru ca aceasta este relatia fundamentala pe care o avem cu Dumnezeu. Daca trebuie sa ne rugam zilnic pentru paine, presupunerea pe care o facem aici este ca rugaciunea Tatal Nostru indica faptul ca ar trebui sa ne rugam zilnic si pentru iertare.
Spuneam ca, din acest motiv, aceasta e o parte a rugaciunii care te inspaimanta. Este inspaimantator pentru mine sa spun: "Dumnezeule, te rog sa ma ierti direct proportional cu modul in care si eu ii iert pe cei care imi gresesc." Acest lucru este inspaimantator. Si aceasta deoarece stiu ca nu am fost deloc atat de indurator cu oamenii care mi-au gresit incat sa ma apropii de indurarea lui Dumnezeu. Iar daca Dumnezeu imi face dupa aceasta rugaciune, atunci ma pot afla intr-un mare necaz, daca El imi ofera iertare doar pe masura intensitatii si a modului in care eu sunt dispus s-o ofer celorlalti. Si, astfel, ni se aduce aminte, nu numai de pacatosenia noastra si de nevoia de a ne marturisi pacatele zilnic, de nevoia de a fi iertati de Mana lui Dumnezeu, ci aceasta cerere din rugaciunea Tatal Nostru ne aduce aminte si de datoria noastra de crestini, in termenii relatiilor noastre personale, la nivel uman. Nu doar relatia pe verticala pe care o am cu Dumnezeu si in care trebuie sa-mi marturisesc pacatul imediat ce am pacatuit, confesandu-ma zilnic inaintea Lui. Da, pacatele mele au fost toate platite odata pentru totdeauna la cruce. Si astfel, intr-un anume sens, n-as avea nevoie sa-mi marturisesc pacatele, din moment ce ele au fost deja platite la cruce. Insa aduceti-va aminte ca Isus ne-a invatat sa facem lucrul acesta ca fiind parte din comuniunea pe care o avem cu Dumnezeu. In fiecare zi am nevoie de o intelegere proaspata, de o experienta proaspata a harului si a iertarii Sale.

Ganduri de incheiere
Am vazut un studiu recent despre complexele de vinovatie si cum pot fi acestea studiate in cultura noastra prin anumite teste psihologice. Era un studiu psihologic facut pe un esantion de studenti de la diferite universitati. Am fost interesat de acest studiu deoarece din acest esantion faceau parte studenti ai unui colegiu crestin. Studiul avea menirea de a arata nivelul de anxietate al oamenilor, psihologic vorbind, legat de problemele de vinovatie nerezolvate. Iar in acest colegiu crestin, nouazeci si noua de procente dintre studentii testati traiau cu probleme de vinovatie nerezolvate. M-am gandit atunci, cum se poate ca intr-un colegiu crestin sa avem aceasta paralizie cauzata de vina care nu a fost indepartata? Daca cineva ar fi eliberat de complexul vinovatiei acestia ar trebui sa fie crestinii, cei care inteleg ce este harul, care inteleg ce inseamna crucea, care inteleg dorinta Tatalui de a ne ierta pacatele. Cred ca o parte din explicatia acestui fenomen este aceea ca in colegiile seculare tinerii au indepartat din constiinta lor si si-au inabusit sentimentele de vinovatie astfel incat nu mai simt nici o vinovatie vizavi de comportamentul lor. Iar atunci cand cineva devine crestin, aceasta persoana este sensibilizata de obligatia pe care o are de a asculta de Dumnezeu. Astfel, constiinta noastra poate deveni foarte usor cuprinsa de neliniste. Probabil aceasta explica situatia revelata de sondaj. Insa sustin ca ceva nu este in regula aici. Daca ascultam aceasta porunca pe care ne-a dat-o Isus, de a ne ruga zilnic pentru iertarea pacatelor noastre, atunci starea noastra spirituala ar trebui sa fie sanatoasa, avand incredere in relatia noastra cu Dumnezeu, stiind ca Dumnezeu a promis ca ne va ierta pacatele atunci cand Ii cerem lucrul acesta.

7. Faca-se voia Ta


Faca-se voia Ta


Ne uitam la rugaciunea Tatal Nostru cu dorinta de a afla care sunt cererile pe care Isus le-a dat Bisericii ca model pe care sa-l urmam atunci cand, in rugaciunile noastre, formulam cereri. Ne aducem aminte ca prima cerere pe care Isus a oferit-o ca model pentru rugaciunile noastre a fost: "Sfinteasca-Se Numele Tau!". Prioritatea pentru Isus in ceea ce priveste rugaciunea a fost, inainte de toate, ca Numele lui Dumnezeu sa fie considerat drept sfant. A doua cerere, de care ne-am ocupat deja in doua discutii, este aceea in care Isus a spus ca trebuie sa ne rugam ca Imparatia lui Dumnezeu sa vina: "Vie imparatia Ta, precum a venit deja in cer, asa si pe pamant."

Cea de-a treia cerere este strans relationata la primele doua si, intr-un anume sens, decurge din acestea, asa cum am mentionat mai devreme. A treia cerere a rugaciunii Tatal Nostru este: "Faca-se voia Ta!". Este un lucru interesant ca Isus ne spune sa ne rugam ca voia lui Dumnezeu sa se faca, precum in cer, asa si pe pamant, deoarece ideea ca Isus ar fi sugerat un asemenea lucru sau i-ar fi dat Bisericii o asemenea porunca pare aproape o erezie. Oare nu stia Isus ca voia lui Dumnezeu este facuta deja? Oare nu intelegea Isus suveranitatea acestui Rege, suveranitate pentru care ne-a spus sa ne rugam?
Desi, in calitate de crestini, noi credem in eficacitatea voii suverane a lui Dumnezeu, daca este vreun concept scriptural cu privire la care exista confuzie in mintile noastre, atunci acest concept se focalizeaza pe aceasta idee, a voii lui Dumnezeu. Citim in Noul Testament, de exemplu, ca Dumnezeu nu doreste ca vreunul sa piara si cu toate acestea unii pier. Ne uitam la acest lucru si vedem ca el ridica tot felul de intrebari in mintile oamenilor. Atunci cand examinez textul respectiv le aduc aminte oamenilor ca in Noul Testament sunt cel putin doua cuvinte traduse prin termenul "voie". Sunt cuvintele grecesti thelema si boulema, care inseamna "voie". Mi-as dori ca lucrurile sa fie la fel de simple ca pana aici insa, din nefericire, fiecare dintre acesti termeni are diferite nuante de sens si, prin urmare, nu-ti poti da seama intotdeauna, imediat ce te uiti la un text din Noul Testament, ce vrea sa spuna exact prin voia lui Dumnezeu, deoarece exista sapte sau opt sensuri diferite ale cuvantului "voie", cu referire la Dumnezeu.

Voi prezenta cele mai familiare trei sensuri. Primul dintre ele este ceea ce numim voia suverana eficace a lui Dumnezeu. Atunci cand Biblia vorbeste despre voia lui Dumnezeu in acest sens, ea descrie acea voie prin care orice decreteaza Dumnezeu sa se implineasca se implineste prin porunca Sa suverana. Atunci cand Dumnezeu a dorit ca universul sa fie creat si a spus: "Sa fie lumina!", aceasta expresie a puterii si a voii Sale suverane a fost ascultata pe loc de catre elemente - lumina a aparut. Atunci cand Hristos a poruncit, prin voia Sa si prin autoritatea Sa, ca Lazar sa iasa din mormant si sa invie dintre cei morti, aceasta porunca a fost eficace. A fost ascultata pe loc si imediat. In felul acesta ne referim la voia suverana, decretiva si eficace a lui Dumnezeu, in felul in care o prezinta Biblia; acea voie care se implineste pur si simplu deoarece Dumnezeu a poruncit sa se implineasca.

Insa mai este un sens in care Biblia vorbeste despre voia lui Dumnezeu, sens care se refera la ceea ce am numi voia Sa normativa. Voia normativa, asa cum o sugereaza chiar termenul, se refera la Legea Lui, la poruncile Lui, la normele pe care El le emite pentru a reglementa comportamentul nostru. Voia lui Dumnezeu este sa nu ai alt Dumnezeu in afara de El. Voia lui Dumnezeu este sa-ti cinstesti tatal si mama. Voia lui Dumnezeu este sa-ti aduci aminte de Sabat si sa-l sfintesti. Aceasta este voia normativa a lui Dumnezeu. Acum, aceasta voie poate fi calcata si este calcata in fiecare zi. Noi, ca pacatosi, nu ne supunem voii lui Dumnezeu.

A treia cea mai frecventa referire la voia lui Dumnezeu are de-a face cu dispozitia sau inclinatia fundamentala a lui Dumnezeu inspre oameni. Are de-a face cu ceea ce Ii face Lui placere. Biblia ne invata, de exemplu, ca El nu-Si gaseste placere in moartea celor rai chiar daca, in voia Sa suverana, El hotaraste moartea pacatosilor. Nu se distreaza cu acest lucru, sa spunem asa.

Nu vreau sa mai zabovesc asupra acestui text pe care l-am mentionat ca exemplu: "Dumnezeu nu doreste ca vreunul dintre voi sa piara", insa este evident cum poate acest text sa fie interpretat in mod diferit atunci cand ii aplicam aceste nuante diferite. Daca ideea textului este aceea ca Dumnezeu nu doreste ca vreunul sa piara, in sensul voii Lui suverane eficace, atunci, in mod evident, nici unul nu va pieri. Daca ideea textului este aceea ca El nu doreste ca vreunul sa piara, in sensul voii Lui normative, aceasta ar insemna simplu ca Dumnezeu nu permite sau nu aproba ca vreunul sa piara. In cazul in care ei pier, atunci, pierind chiar, ei pacatuiesc. Or, cel de-al treilea sens este acela ca lui Dumnezeu nu-I face placere sau nu se simte bine stiind ca nu toti sunt mantuiti. Acum, acestea sunt sensuri destul de diferite intre ele.
Cred ca un lucru si mai complicat in intelegerea acestui text este termenul "vreunul". Parerea mea, ca o paranteza, este aceea ca "vreunul" este crucial. Cred ca in context, termenul "vreunul" se refera la cei alesi si la faptul ca Dumnezeu nu doreste, in sensul suveranitatii eficace, ca vreunul din poporul Sau ales sa piara si nici unul nu va pieri. Insa aceasta este o alta problema.
Vreau sa spun simplu, in treacat, ca acest intreg concept al voii lui Dumnezeu este central intelegerii noastre asupra vietii crestine si a Scripturilor. Importanta lui se observa in textul nostru, deoarece pe primele locuri din lista de prioritati ale rugaciunii Isus le spune celor din poporul Sau ca trebuie sa se roage Tatalui: "Faca-se voia Ta!". Cred ca este clar ca aici vrea sa spuna ca noi trebuie sa ne rugam ca voia normativa a lui Dumnezeu sa fie ascultata. Nu acesta este sensul in mod necesar - si am sa revin imediat asupra acestui lucru - insa, la o prima privire, sensul care pare cel mai plauzibil, la suprafata, este, simplu, acela ca Isus spune ca trebuie sa ne rugam ca poporul lui Dumnezeu sa fie ascultator.

Asa cum spuneam, nu acesta este sensul in mod necesar. Ar putea fi un fel de afirmatie redundanta, "faca-se voia Ta" in sensul de "faca-se voia Ta suverana", voie care in mod sigur se va face. Daca a existat vreodata o rugaciune despre care am stiut cu siguranta ca se va implini, aceasta ar fi fost de genul: "faca-se voia Ta", dat fiind, stim ca, in cele din urma, voia lui Dumnezeu se va face. Iar ceea ce ar fi spus simplu Isus ar fi putut fi ceva de genul: "Vreau sa va aduceti aminte, din nou, atunci cand sunteti pe genunchi inaintea lui Dumnezeu, cine este El, cine sunteti voi si a carui voie va prevala. Si cine este suveranul." Am auzit multi crestini practicanti spunandu-mi ca suveranitatea lui Dumnezeu este limitata de vointa libera a omului. Sper doar, si am increderea, ca acei oameni care au spus acest lucru nu au meditat indeajuns de profund la el. Deoarece se apropie in mod primejdios de blasfemie, daca nu chiar trece granita inspre aceasta, pentru ca il face pe om suveran. O mai potrivita abordare a problemei este de genul: "Da, avem vointa libera, insa vointa noastra libera este intotdeauna si in tot locul limitata de suveranitatea lui Dumnezeu." Deoarece, atunci cand apare un conflict, in ultima instanta, intre voia mea si voia Lui, care dintre acestea trebuie sa predomine? Cine este suveran? Nu voia mea, ci voia Lui este suverana.
Astfel, se poate ca Isus sa se fi gandit atunci sa ne reaminteasca cine este suveran. Si ca El isi cladeste rugaciunea Tatal Nostru pentru a putea face fata atacurilor pelagianismului si semi-pelagianismului (curente de gandire ce puneau accent pe bunatatea esentiala a naturii umane si pe libertatea vointei umane, n.tr.) si atacurilor unei perspective exaltate asupra vointei umane si pentru a le reaminti oamenilor cine este suveran, atunci cand sunt pe genunchi, si pentru ca ei sa recunoasca din toata inima ca Dumnezeu este suveran.

Insa nu cred ca acesta este sensul. Este posibil sa fie, insa eu nu cred lucrul acesta din urmatorul motiv. Pentru ca la aceasta expresie Isus adauga clarificarea ca voia Lui sa se faca pe pamant asa cum se face in cer. Acest lucru sugereaza, cel putin, ca exista o discrepanta intre implinirea oricarei voi a lui Dumnezeu despre care discutam aici pe pamant si implinirea acestei voi in cer. Acum, voia suverana a lui Dumnezeu nu numai ca este intotdeauna implinita in cer; ea este de asemenea intotdeauna implinita pe pamant. Prin urmare, de aceea eu nu cred ca aici se refera la voia suverana a lui Dumnezeu. Eu cred ca trebuie sa se refere la voia normativa a lui Dumnezeu deoarece voia normativa a lui Dumnezeu este intotdeauna ascultata de ingeri si de catre credinciosii glorificati din cer. In cer nu exista pacat. Nu exista conflict intre voia creaturilor ce sunt adunate in jurul prezentei lui Dumnezeu in cer si voia Lui sfanta. Deoarece toti cei ce sunt in cer au fost adusi intr-o conformitate completa fata de legea lui Dumnezeu. Iar ei se mandresc cu legea lui Dumnezeu.
Amintiti-va de prima intrebare din catehism: "Care este telul suprem al omului? Telul suprem al omului este acela de a-L glorifica pe Dumnezeu si a se bucura de El pentru eternitate." Atunci cand am invatat acest lucru, copil fiind, nu avea o prea mare logica pentru mine, insa am prins mesajul. Mi-am inchipuit ca a-L glorifica pe Dumnezeu insemna ca trebuia sa ascult de El. Ca a-L glorifica pe Dumnezeu insemna ca trebuia sa fiu baiat cuminte. Ca trebuia sa fac ceea ce Dumnezeu dorea sa fac, mai degraba decat ceea ce doream eu sa fac. Ceea ce m-a pus in incurcatura a fost faptul ca nu am putut vedea rezultatul promis. Nu am putut intelege cum ar fi putut rezulta vreo bucurie din ascultarea de Dumnezeu. Si dupa ani de studiu al teologiei inca ma mai confrunt cu acest lucru si tu deasemenea. Deoarece noi pacatuim, crezand ca vom gasi bucurie in acel pacat. Gasim placere. Asta este ceea ce face pacatul atat de atractiv - ca este atat de placut. Insa exista o diferenta intre placere si bucurie, o diferenta ca de la cer la pamant. Iar ceea ce dorea sa comunice invatatura catehismului era legatura care exista intre bucurie si glorificarea lui Dumnezeu. Astfel, scopul meu final, telul meu final, ratiunea existentei mele este sa-L glorific pe Dumnezeu. Exista si un premiu aici - acela ca ma pot bucura de El pentru eternitate.
Vreau sa afirm aici ca cei care sunt adunati in prezenta lui Dumnezeu in cer fac doua lucruri. Primul, Il glorifica pe Dumnezeu. Este interesant ca stadiul final al sfintirii noastre este descris in Noul Testament in limbajul glorificarii. Anume ca vom fi glorificati si ca noi, cei ce vom fi glorificati, vom fi glorificati intr-o stare in care vom glorifica. Cei glorificati sunt cei care-L glorifica pe Dumnezeu in cer. Si, impreuna cu acea glorificare a lui Dumnezeu, in cer exista o bucurie de nedescris, eterna si continua. Isus a spus: "Am venit ca bucuria voastra sa fie deplina." Unul dintre lucrurile pe care le iubesc vizavi de sarbatoarea Craciunului este acela ca unul dintre marile imnuri ale Bisericii, care este cantat uneori in timpul anului, in alte liturghii, ajunge in centrul atentiei in timpul Craciunului. Acest imn este Gloria in excelsis Deo sau Glorie lui Dumnezeu in locurile preainalte.
Isus spune ca voia lui Dumnezeu este facuta in cer. Nu este facuta aici. Oamenii nu cauta gloria lui Dumnezeu. Ei nu cauta Imparatia lui Dumnezeu, despre care Isus a spus ca trebuie s-o cautam mai intai, iar toate celelalte lucruri ni se vor da pe deasupra. Ei nu sfintesc Numele lui Dumnezeu. Probabil de aceea nu exista foarte multa bucurie astazi pe planeta noastra. Astfel, Isus spune: "cand va rugati sa spuneti: Faca-se voia Ta precum in cer, asa si pe pamant."

Uneori sunt intristat cand aud oameni, in zelul lor pentru rugaciune, in fervoarea lor, in eficacitatea lor, spunand, in acest zel, ca nu ar trebui niciodata sa ne rugam: "Daca este voia Ta." In felul acesta, spun ei, atasand aceste cuvinte, acesti termeni conditionali, la rugaciunile noastre, dam oarecum o dovada de necredinta. Astazi ni se spune ca, in indrazneala credintei, trebuie sa ne rugam specific, asteptand un raspuns pozitiv la acea rugaciune. Sa pretindem ca am cunoaste raspunsul la rugaciune inainte ca acesta sa se intrevada. Cred ca ar trebui sa fiu calm, linistit si sensibil in critica acestei pareri insa dati-mi voie sa spun, in treacat, iubitilor, ca aceasta parere este o nebunie. Nu pot sa ma gandesc la altceva mai strain de invatatura lui Hristos decat aceasta. Venim in prezenta lui Dumnezeu cu indrazneala, insa niciodata cu aroganta. Si da, putem fi specifici si sa asteptam raspuns vizavi de acele lucruri pe care Dumnezeu ni le-a promis in mod clar in Scriptura. Putem sa-L chemam pe Isus ca Mantuitor al nostru. Putem pretinde ca avem siguranta iertarii, daca ne-am marturisit pacatele inaintea Lui, deoarece El a promis acest lucru in mod absolut. Insa daca vreau sa stiu daca voi primi o marire de salariu sau daca trebuie sa ma mut intr-un anume oras sau sa primesc o anumita slujba, Dumnezeu nu a facut promisiuni specifice vizavi de aceste lucruri. Sau daca doresc sa fiu vindecat de o anumita boala, Dumnezeu nu a facut nici o promisiune absoluta vizavi de aceasta, nicaieri in Scriptura si, prin urmare, nu putem sa fim specifici sau sa avem vreo pretentie. Deoarece, atunci cand venim inaintea lui Dumnezeu in rugaciune, trebuie sa ne apropiem reamintindu-ne cele doua reguli: reamintindu-ne cine este El si cine suntem noi. Reamintindu-ne ca vorbim cu Regele, cu Cel Care este Suveran. Noi suntem creaturile. El este Creatorul. Iar cand ne rugam Lui, ne rugam in mod politicos. Spunem: "Daca doresti, daca binevoiesti." In felul acesta venim inaintea lui Dumnezeu: "daca este voia Ta." Iar daca obiectam ca, in principiu, este o manifestare de necredinta sau de slaba credinta sa-I spui lui Dumnezeu: "Daca este voia Ta", atunci tocmai L-am defaimat chiar pe Domnul care ne-a invatat rugaciunea Tatal Nostru.

Deoarece, in momentele Sale de grea suferinta, El S-a rugat vizavi de voia lui Dumnezeu. Citim despre acest lucru in Evanghelia dupa Luca, capitolul 22, incepand cu versetul 39. Citim ca, imediat dupa Cina cea de Taina:

"Dupa ce a iesit afara, S-a dus, ca de obicei, in Muntele Maslinilor. Ucenicii Lui au mers dupa El.
40. Cand a ajuns la locul acela, le-a zis: "Rugati-va, ca sa nu cadeti in ispita."
41. Apoi S-a indepartat de ei ca la o aruncatura de piatra, a ingenuncheat si a inceput sa se roage,
42. zicand: "Tata, daca voiesti, departeaza paharul acesta de la Mine! Totusi, faca-se nu voia Mea, ci a Ta!"
Acum, imediat dupa aceasta rugaciune, facuta in agonia lui Isus din Ghetsimani, in versiunea lui Luca are loc un eveniment extraordinar, aproape bizar. Apoi El spune, "faca-se nu voia Mea, ci a Ta!",
citim in versetul 43 ca: "Atunci I s-a aratat un inger din cer, ca sa-L intareasca.
44. A ajuns intr-un chin ca de moarte si a inceput sa se roage si mai fierbinte; sudoarea I se facuse ca niste picaturi mari de sange, care cadeau pe pamant."

El a spus: "Totusi, faca-se nu voia Mea, ci a Ta!" si primul lucru care s-a intamplat a fost ca un inger a venit sa-L intareasca. Ingerul, mesagerul lui Dumnezeu. Ingerul a venit cu raspunsul la cerere: "Bea paharul!" Isus nu a spus: "Nu vreau sa fiu ascultator." Isus nu a spus: "Refuz sa Ma supun." Isus a spus: "Tata, daca este vreo alta cale ... . Daca este o alta posibilitate, as prefera-o pe aceea. Ceea ce Mi-ai pus inainte este mult mai infiorator decat Imi pot imagina. Sunt pe cale de a suporta teribilile patimi si sunt ingrozit. Insa daca acesta este lucrul pe care Tu il doresti, aceasta voi face. Nu voia Mea, ci a Ta, pentru ca voia Mea este sa fac voia Ta. Aceasta, mai mult decat orice."
Aceasta inseamna sa te rogi pentru voia lui Dumnezeu, prieteni. Nu pentru a primi ceea ce noi dorim, ci expresia suprema a credintei este sa te supui domniei lui Hristos. Suveranitatii lui Dumnezeu. In felul acesta, rugaciunea increderii, adevarata rugaciune a credintei, despre care vorbesc Scripturile, este rugaciunea care se increde in Dumnezeu in ceea ce priveste raspunsul, indiferent daca este da sau nu. Nu este o problema ce tine de credinta sa pretinzi, ca un hot, ceva ce nu se cuvine sa pretinzi. Ci, mai bine vii si-I spui lui Dumnezeu care este dorinta ta, Ii spui lui Dumnezeu ce este in inima ta, ca te increzi in El chiar daca spune nu. Pentru ca acesta este lucrul pe care Isus l-a facut. Voia Ta sa se faca.

Ganduri finale
Am mentionat ca textul care urmeaza rugaciunii lui Isus, "Faca-se voia Ta" este extraordinar deoarece primul lucru care ni se spune este ca ingerul a venit si L-a intarit. Astfel, am crede ca agonia sufletului Sau a fost alinata, ameliorata prin prezenta acelei fapturi ceresti trimisa sa-L slujeasca si sa-L intareasca. Insa dupa aceea ni se spune ca, o data cu venirea puterii adusa de inger, a venit si o intensificare a agoniei lui Hristos. O intensficare atat de profunda incat de pe fruntea Sa a inceput sa picure sudoare de sange.
Jonathan Edwards a spus ca aceasta intensificare a agoniei (Edward speculeaza aici) s-a datorat faptului ca, acum, El a realizat pe deplin care este voia lui Dumnezeu. De data aceasta, teama lui nu a mai fost aceea ca va avea de baut paharul. Aceasta era teama cu care s-a infatisat prima oara. De data aceasta, teama Sa a fost aceea ca nu va putea sa bea paharul. Aceea ca nu va fi in stare sa implineasca totul cu credinciosie. Ca nu va fi desavarsit in ascultarea pe care o datoreaza voii lui Dumnezeu. Insa a fost. Si a baut paharul pana la ultima picatura. Si, in acel moment, Isus nu ne-a dat cuvinte, pentru a ne arata cum sa ne rugam. Ne-a dat viata Sa, ca un exemplu de rugaciune ca voia lui Dumnezeu sa se faca, precum in cer, asa si pe pamant.

6. Precum in cer asa si pe pamant


Precum in cer asa si pe pamant

Pe paginile Vechiului Testament ne este relatat un eveniment prin care a trecut poporul Israel, eveniment la care lipsea o persoana foarte importanta din adunare. Scriptura ne spune ca el era ascuns dupa niste vase. Dati-mi voie sa va citesc pe scurt aceasta naratiune asa cum o gasim in prima carte a lui Samuel, capitolul 10, incepand cu versetul 23:


23 Au alergat si l-au scos de acolo, si el s-a infatisat in mijlocul poporului. Ii intrecea pe toti la inaltime, de la umar in sus.
24 Samuel a zis intregului popor: "Vedeti pe cel pe care l-a ales Domnul? Nu este nimeni in tot poporul care sa fie ca el." Si tot poporul a strigat: "Traiasca imparatul!"
25 Samuel a facut cunoscut poporului dreptul imparatiei si l-a scris intr-o carte, pe care a pus-o inaintea Domnului. Apoi a dat drumul intregului popor, trimitand pe fiecare acasa.
26 Si Saul s-a dus acasa in Ghibea, insotit de o parte din ostasi a caror inima o miscase Dumnezeu.
27 S-au gasit insa si oameni rai, care ziceau: "Ce ne poate ajuta acesta?" Si l-au dispretuit si nu... i-au adus nici un dar. Dar Saul s- a facut ca nu-i aude.
Aceasta este o consemnare a unui moment de tranzitie care a fost crucial pentru intreaga istorie a natiunii evreiesti. A fost momentul cand primul lor rege a fost ales ca sa domneasca peste ei. Si daca va amintiti istorisirea acestui eveniment dramatic, stiti ca inima lui Samuel era plina de ambivalenta datorita acestui eveniment, deoarece Dumnezeu era de fapt nemultumit din cauza ca poporul a cerut sa aiba un rege. Haideti sa ne uitam putin inapoi in istorie si sa citim din capitolul 8 din 1 Samuel, incepand cu versetul 4:


4 Toti batranii lui Israel s-au strans si au venit la Samuel la Rama.
5 Ei au zis: "Iata ca tu esti batran si copiii tai nu calca pe urmele tale; acum pune un imparat peste
noi sa ne judece, cum au toate neamurile."
Vedeti ce a dorit poporul? Ei au dorit sa fie la fel ca toti ceilalti. Dumnezeu pusese deoparte acest grup de oameni pentru Sine. El ii consacrase. El ii sfintise. El ii chemase sa fie diferiti. El le spusese: "Voi sa fiti sfinti asa cum si Eu sunt sfant. Si Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veti fi poporul Meu." El le daduse Legea Sa, in care spusese: "Sa nu aveti alti dumnezei in afara de Mine."

Asadar, am vazut deja, cand am analizat rugaciunea Tatal nostru, ca Isus ne spune in cea de-a doua petitie din cadrul rugaciunii, sa ne rugam pentru venirea Imparatiei lui Dumnezeu. Si am mentionat atunci ca, daca exista cu adevarat o tema care leaga laolalta Vechiul Testament si Noul Testament, atunci aceasta tema centrala este cea a domniei lui Dumnezeu. Si trebuie sa intelegem faptul ca, desi Noul Testament incepe cu vestea ca Imparatia lui Dumnezeu vine, in sensul ca ceva nou e pe cale sa aiba loc in istoria rascumpararii, totusi acest eveniment nu este atat de nou incat sa nu aiba legatura cu ceea ce a avut loc in trecut. Cel putin intr-un anume sens, Imparatia lui Dumnezeu a fost dintotdeauna prezenta. Imparatia lui Dumnezeu a fost stabilita inca din Gradina Eden. Dumnezeu nu a trebuit sa astepte era Noului Testament ca sa fie incoronat ca si Conducator suveran peste univers. Dumnezeu era deja rege peste Adam si Eva. Iar atunci cand a instituit natiunea evreilor la muntele Sinai, Legea pe care le-a dat-o era Legea care provenea de la Rege, de la Conducatorul suveran al cerului si al pamantului. Acum insa poporul dorea sa aiba un rege pamantesc. Ei doreau sa aiba un rege la fel ca toate celelalte tari. Dar oare ce parere a avut Dumnezeu despre acest lucru? Observam aici, in acest text, ca lui Samuel i-a displacut faptul ca ei au zis: "Da-ne un rege care sa ne judece... !" - versetul 6 al capitolului 8 din 1 Samuel. Si,


Domnul i-a zis lui Samuel: "Asculta glasul poporului in tot ce-ti va spune, caci nu pe tine te leapada..."
Interesant, nu-i asa? Dumnezeu a zis: "Samuel, pe tine te deranjeaza faptul ca ei vin la tine si-ti spun: ' Tu esti batran si fiii tai nu calca pe urmele tale, iar noi nu dorim o dinastie aici. Nu vrem sa-i urmam pe fiii tai corupti cu toate indeletnicirile lor. Noi dorim un rege!'." Si aparent, Samuel este iritat deoarece el simte ca prin aceasta cerere poporul il respinge pe el si lucrarea sa. Dumnezeu insa priveste situatia altfel. Dumnezeu a zis:


"...ei nu te leapada pe tine, ci pe Mine Ma leapada ca sa nu mai domnesc peste ei."
"Samuel, acesta este intelesul acestui eveniment. Ei nu Ma doresc pe Mine ca sa domnesc peste ei. Ei resping domnia Mea. Ei resping Imparatia Mea. Ei resping dreptul Meu de rege asupra lor."

Este interesant pentru mine sa observ ca revizuirea facuta textului depunerii Juramantului de credinta din Statele Unite, a venit nu mai tarziu de jumatatea secolului 20. Cand eram la scoala in clasa intai, a trebuit sa memorez Juramantul de credinta fata de drapel, deoarece in fiecare dimineata, la inceputul zilei, obisnuiam sa ne ridicam, sa stam langa banca, sa ne uitam inspre steagul care era atarnat in dreptul tablei, sa punem mana dreapta la inima si sa zicem: "Jur credinta fata de drapelul Statelor Unite ale Americii si fata de Republica pe care o reprezinta - o singura natiune, indivizibila, care promoveaza libertatea si dreptatea pentru toti" Asa trebuia sa rostesc Juramantul de credinta in fiecare zi.
Nu-mi mai aduc aminte exact cand anume l-au modificat. Poate eram in clasa a 5-a, a 6-a sau a 7-a cand l-au modificat. Au venit si ne-au anuntat urmatorul lucru: de acum inainte trebuie sa adaugam inca doua cuvinte la textul Juramantului de credinta. Stiu ca unii dintre voi va amintiti cate ceva despre acel moment, deoarece a trebuit sa treceti si voi prin aceasta schimbare. Cele doua cuvinte erau acestea: "sub [autoritatea lui] Dumnezeu". O singura natiune sub [autoritatea lui] Dumnezeu, indivizibila... O singura natiune sub [autoritatea lui] Dumnezeu. Aceasta schimbare avea loc la mijlocul secolului 20. Va puteti imagina ce proteste ar avea loc astazi daca aceasta modificare ar fi propusa in prezent? Pentru ca in ultimii 30 sau 40 de ani a avut loc o schimbare evidenta a opiniei publice, aceasta reactionand impotriva oricarei incercari a guvernului nostru de a fi intr-un fel sau altul sub autoritatea lui Dumnezeu.

Am citit in ziar astazi despre decizia Curtii Supreme de a nu primi in audiere un caz, care, dupa ce a incercat sa fie adus pe la toate curtile de apel ale sistemului juridic, a ajuns in cele din urma la Curtea Suprema de Justitie (cea mai inalta curte federala din Statele Unite, care are autoritate peste toate tribunalele din tara) - era vorba despre o fetita care, dupa ce a scris o compunere la ora de istorie despre Isus din Nazaret, a primit calificativul F.S (foarte slab), pentru ca nu era permis sa se scie despre Isus. Era totul in regula daca ar fi scris despre alti lideri religiosi sau despre alte religii ale lumii, insa legea, cel putin in aceasta comunitate, interzicea orice forma de exprimare a Numelui lui Isus in public.

Am obosit sa tot auzim ca America este de acord cu principiul separarii Bisericii de Stat. Ei bine, cred ca stiti faptul ca aceste cuvinte nu apar nicaieri in Declaratia de Independenta ( document in care este mentionata proclamarea celui de-al doilea Congres American Continental (4 iulie 1776), subliniind independenta coloniilor fata de Marea Britanie) sau in Constitutie (Legea care determina principiile politice fundamentale ale unui guvern). Ele au fost rostite de catre Thomas Jefferson cu o alta ocazie cand a mentionat acest concept. Dar chiar si asa conceptul acesta a insemnat ceva care era in armonie cu teologia istoricei Reforme si anume faptul ca Dumnezeu a randuit doua domenii, doua institutii cu responsabilitati vadit distincte si cu sfere diferite de influenta - Biserica si Statul. Si nu este responsabilitatea Bisericii de a fi Statul. Bisericii nu i-a fost data sabia. Tot astfel, nu tine de responsabilitatea Statului sa administreze sacramentele sau sa propovaduiasca evanghelia. El are un set diferit de responsabilitati. Noul Testament face clar faptul ca Dumnezeu a instituit atat Biserica cat si Statul. Si fiecare in parte isi are propriul set de responsabilitati.

Cu cativa ani in urma am fost rugat sa am un mesaj in cadrul unui mic dejun oferit cu ocazia instalarii in functie a guvernatorului Statului Florida. Cu acea ocazie am mentionat un lucru pe care multi oameni l-au considerat cam ciudat, ba chiar ostil de vreme ce ma adresasem insusi guvernatorului. Am spus: "Domnule guvernator, imi aduc aminte clar de ziua ordinarii mele, cand am fost pus deoparte in Biserica pentru slujba predicarii evangheliei si am fost ordinat ca si slujitor al Bisericii. Astazi este ziua ordinarii dumneavoastra. Astazi veti fi ordinat ca si slujitor, iar ordinarea dumneavoastra ultima nu vine de la oficiali si de la tribunalele Statului Florida, ci autorizarea de a fi guvernatorul acestui stat, care va imputerniceste sa conduceti, va este data de Dumnezeul Atotputernic, inaintea Caruia trebuie sa dati socoteala de slujba aceasta."
Ceea ce faceam de fapt era sa exprim nu numai ceea ce Noul Testament ne invata, ci si modul in care natiunea noastra a inteles lucrurile din punct de vedere istoric. Astazi insa, conceptul separarii Bisericii de Stat a ajuns sa fie inteles, in acceptiunea populara, ca fiind separarea Statului de Dumnezeu. Acum, chiar in Declaratia Suprema de Independenta, Statul este vazut ca fiind suveran, autonom, independent. Statul nu mai recunoaste domnia lui Dumnezeu peste el. Si in momentul in care se intampla asa ceva, preaiubitilor, trambita care anunta moartea acelei culturi si a acelei natiuni, se face deja auzita. Iar America, ca natiune, este moarta. Nu mai are nici un viitor in momentul in care isi declara independenta fata de Suveranul ei. Dumnezeu nu va ingadui nici unei institutii pamantesti, nici unei monarhii pamantesti si nici unei tiranii pamantesti sa-I uzurpeze pozitia de autoritate. El le poate ingadui pentru o vreme si in sensul acesta marturia istoriei este foarte clara: domnia oricarei tiranii este de scurta durata. Prin urmare, nu este nimic mai arogant ca un grup de oameni sau o persoana sa afirme inaintea lumii: "El nu va domni peste noi".

Tot ceea ce a urmat dupa ce a avut loc acest moment in istoria evreilor redata in Vechiul Testament, a fost o istorie a conflictelor, a dezastrelor repetate. Dupa ce regele a fost ales si astfel Saul a ajuns la tron, in primele zile ale monarhiei, el a domnit cu credinciosie, luandu-si angajamentul sa fie supus Legii lui Dumnezeu. Dar detinerea puterii l-a corupt si l-a dus la nebunie, astfel ca Dumnezeu a trebuit sa-l inlature de la tron si sa-l inlocuiasca cu David. Restul istoriei il cunoasteti. Stiti cum, dupa moartea lui David, fiii acestuia l-au urmat la tron si apoi, intr-o scurta perioada de timp, imparatia a fost divizata. Incepand cu acea zi, istoria regilor din nord si a regilor din sud este citita precum o colectie de personaje corupte. Toate aceste lucruri au fost prevestite de Dumnezeu prin profetul Samuel. Iata ce spune el in versetul 9 din 1 Samuel capitolul opt:


9 "Asculta-le glasul deci; dar instiinteaza-i si fa-le cunoscut dreptul imparatului care va domni
peste ei."
10 Samuel a spus toate cuvintele Domnului poporului care-i cerea un imparat.
11 El a zis: "Iata care va fi dreptul imparatului care va domni peste voi: el va lua pe fiii vostri, ii va pune la carele sale si intre calaretii lui, ca sa alerge inaintea carelor lui.
Primul lucru pe care regele e pe cale sa-l faca este sa va recruteze fiii in armata.


12 "Ii va pune capetenii peste o mie si capetenii peste cinzeci, si-i va intrebuinta la aratul pamanturilor lui, la seceratul bucatelor lui, la facerea armelor lui de razboi si a uneltelor carelor lui.
Va suna familiar lucrul acesta?


13 "Va lua pe fetele voastre sa le faca miresme, de mancare si paine.
14 Va lua cea mai buna parte din campiile voastre, din viile voastre, si din maslinii vostri si o va da
slujitorilor lui.
15 Va lua zeciuiala din rodul semintelor...
Ei s-au gandit ca va fi un lucru rau faptul ca li se va percepe zeciuiala.


15 Va lua zeciuiala din rodul semintelor si viilor voastre si o va da famenilor si slujitorilor lui.
16 Va lua pe robii si roabele voastre, cei mai buni boi si magari ai vostri, si-i va intrebuinta la lucrarile lui.
17 Va lua zeciuiala din oile voastre si voi insiva veti fi slugile lui.
18 Si atunci veti striga impotriva imparatului vostru pe care-l veti alege, dar Domnul nu va va asculta."
19 Poporul n-a vrut sa asculte glasul lui Samuel. "Nu! au zis ei, ci sa fie un imparat peste noi.
Stiti care este cuvantul care apare cel mai frecvent in avertizarea pe care Dumnezeu o da lui Israel? Este cuvantul "a lua". Regele va lua, va lua, va lua. Scriptura insa vorbeste despre Dumnezeu ca fiind un rege care daruieste, daruieste, daruieste. "Orice ni se da bun si orice dar desavarsit este de sus, pogorandu-se de la Tatal luminilor..." Problema este ca noi nu dorim un rege care daruieste. Absurditatea nebuniei umane este ca noi ne dorim un rege care sa ia de la noi, si astfel sa fim ca toti ceilalti. In decaderea noastra ni se pare ca orice altceva este mai bun, decat sa traim in Imparatia lui Dumnezeu, acolo unde Dumnezeu este Regele. Atat de adanci au fost sentimentele de antipatie fata de Imparatia lui Dumnezeu, incat argumentele care au fost folosite pentru a-L invinui pe Isus - care au devenit cele mai sustinute motive pe baza carora poporul a cerut ca El sa fie omorat - au fost tocmai acuzatiile potrivit carora El S-ar fi facut pe Sine Rege.
El nu s-a facut pe Sine Rege. Tatal L-a facut Rege. Si intr-adevar El era Regele. Dar asa cum Tatal a fost respins ca si Rege de catre Israel, tot asa si acum, cand Printul s-a nascut in contextul noului legamant, oamenii L-au respins. Ei L-au adus inaintea lui Pilat si si-au batut joc de titlul Lui de Rege, punandu-I pe cap o coroana de spini, imbracandu-L in batjocura in vesminte de rege, simuland ca se inchina inaintea Lui si dandu-L apoi pe mana autoritatilor Statului Roman. Atunci Pilat s-a uitat la Isus si L-a intrebat: "Esti Tu Rege?" Isus i-a raspuns: "Ai spus ca sunt Rege. Bine ai zis ca sunt Rege" Apoi Isus a zis, "Imparatia Mea nu este din lumea aceasta", a raspuns Isus. "Daca ar fi Imparatia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca sa nu fiu dat in mainile Iudeilor; dar acum, Imparatia Mea nu este de aici." "Atunci un Imparat tot esti!" I-a zis Pilat. "Da", a raspuns Isus. "Eu sunt Imparat. Eu pentru aceasta M-am nascut si am venit in lume, ca sa marturisesc despre adevar." Si care este acel adevar in favoarea caruia acest Rege, care a spus ca Imparatia Lui nu este din aceasta lume, depune marturie? El depune marturie fata de Imparatia lui Dumnezeu. Aceasta este o marturisire, este o marturie, este dovada loialitatii fata de adevaratul Rege. Cand Isus a zis: "Atunci cand va rugati, sa va rugati 'Vie Imparatia Ta'". El ne face partasi la propria-I misiune, la propriul Lui plan si anume acela ca domnia lui Dumnezeu va fi restaurata pe aceasta planeta intr-un mod care va oglindi si va reflecta insasi domnia imparateasca a lui Dumnezeu, existenta in ceruri. "Vie Imparatia Ta."

Ganduri de incheiere
Daca ar fi sa-I puneti lui Isus o singura intrebare, daca ati avea oportunitatea sa-I puneti o singura intrebare, care ar fi aceea? O asemenea ocazie au avut-o ucenicii. Bineinteles ca ei au avut multe oportunitati de a-I pune o multime de intrebari, insa a venit acel moment cand Isus, stand pe muntele Inaltarii, era pe punctul de a pleca... si avand aceasta ultima posibilitate de a-L mai intreba ceva, ucenicii s-au uitat la El si I-au zis: "Doamne, in vremea aceasta ai de gand sa asezi din nou Imparatia lui Israel?" Nu-i asa ca este interesant faptul ca ultima intrebare arzatoare pe care ucenicii I-au adresat-o lui Isus a fost una referitoare la Imparatia lui Dumnezeu? Ce le-a raspuns Isus? "De cate ori trebuie sa va spun ca nu ma intereseaza imparatiile?" Nu, nu le-a raspuns asa. Ci le-a zis ca ziua si ceasul acela sunt stiute de Tatal. Ca nu este treaba lor sa stie lucrurile acestea. El le-a zis: " Ci voi Imi veti fi martori in Ierusalim, in Iudeea, in Samaria si pana la marginile pamantului." John Calvin a citit versetul acesta si a zis urmatorul lucru: "Este responsabilitatea Bisericii, responsabilitatea principala a Bisericii de a depune marturie despre Imparatia lui Dumnezeu. Ea trebuie sa faca vizibila in lumea aceasta Imparatia invizibila a lui Dumnezeu." Nu prin structurile politice, nu prin puterea politica, nu cu ajutorul sabiei, ci prin a fi Biserica care traieste in ascultare fata de suveranitatea Regelui.

5. Vie Imparatia Ta


Vie Imparatia Ta


Nu de mult eram intr-o camera de hotel cu sotia si, vazand-o ca se uita la televizor, am intrebat-o: "La ce emisiune te uiti, draga mea?". Atentia ei era absorbita de ceremonia de deschidere anuala a Parlamentului Londrei de catre regina. Aceasta ceremonie mi-a captat si mie atentia, astfel ca am inceput si eu sa ma uit la televizor. Camerele de luat vederi ii filmau in prim plan pe regina si pe printul Filip in timp ce acestia paraseau Palatul Buckingham. Ei inaintau inspre cladirea Parlamentului, stand intr-o trasura bogat ornamentata si trasa de cai impunatori; erau insotiti de un mare convoi. Ceea ce am putut observa este ca ei au avut parte in acele momente de tot fastul ceremonial pe care Anglia il putea oferi, de toata splendoarea regatului. Alaturi de ei stateau ofiterii Garzii Regale purtand uniforme splendide, la fel erau si servitorii regali care insoteau membrii familiei regale. A fost o atmosfera extraordinara si tot ce a avut loc acolo a fost fascinant. Cu totii urmasera trasura in josul strazilor, iar traficul fusese eliberat, fiind pregatit astfel drumul pentru sosirea reginei. La un moment dat camera de luat vederi incepuse sa filmeze in interiorul camerei Parlamentului. Acolo lorzii erau imbracati in vesminte de protocol si purtau pe cap acele peruci albe, vechi si demodate.
M-am intrebat atunci: "De ce oare, la sfarsit de secol XX intr-o cultura atat de sofisticata, barbatii aceia inca continua sa poarte vesminte ce par a fi luate din Evul Mediu? De ce oare inca mai participa la acea ceremonie atat de demodata si de necunoscuta contextului in care traim?". Si ma gandeam de ce oare naturii umane ii place sa inventeze fel si fel de ceremonii si sa foloseasca tot felul de elemente de decor pentru a atrage atentia cu privire la importanta anumitor evenimente? Caci obisnuim sa facem astfel cu ocazia casatoriilor sau a altor evenimente speciale. Apoi m-am intrebat: "De ce oare o preocupa pe sotia mea romanul neintrerupt al familiei regale si ultimile stiri, ultimile noutati despre Charles si Diana, si despre ceilalti printi si printese?". Caci, daca stau sa ma gandesc bine, noi suntem o natiune care a respins monarhia. Si de ce oare basmele pe care le spunem copiilor nostri abunda in povestiri despre imparati si regi, printi si printese si asa mai departe.

Unul din exemplele pe care imi place sa il dau atunci cand vorbesc despre acest subiect, este cel legat de prietenul meu John Guest (un mare evanghelist) si de prima lui vizita in America in anii 60'. El a ajuns pe coasta Philadelphiei - si pentru ca locuiam in acea perioada in Philadelphia, m-am intalnit cu John chiar in prima saptamana a vizitei lui in America. Mi-a povestit atunci despre contactul sau cu ceea ce se cheama cultura americana. In primele lui zile in Philadelphia, cineva l-a condus sa vada orasul, astfel ca a reusit sa viziteze Palatul Independentei si Clopotul Libertatii, si a auzit istorisirile despre revolutia americana, fiind introdus astfel in istoria acestei noi lumi pe care o acceptase ca noua sa casa.
John mi-a zis ca s-a bucurat vazand toate aceste lucruri, insa la un moment dat a ajuns in orasul germanilor, imediat in afara Philadelphiei, si a intrat intr-un magazin de antichitati. In acest magazin se gaseau o multitudine de obiecte vechi, mai exact colectii intregi de lucruri culese de pe teritoriul Americii, memorabile din punct de vedere istoric. Printre lucrurile din aceaste colectii John a vazut niste afise si plancarde din sec. al XVIII - lea din perioada Revolutiei, care etalau cateva din scandarile si sloganurile luptei: "Nu acceptam sa ni se ia impozite de la cei care nu ne reprezita", "Nu veti putea sa ne calcati in picioare". S-a uitat la mine si a continuat sa-mi povesteasca ... mi-a spus ca printre acele plancarde a vazut una care i-a atras atentia in mod deosebit. Pe ea statea scris cu litere mari si ingrosate: "NOI NU SLUJIM NICI UNUI REGE AICI". Apoi John mi-a zis: "Am ramas socat ... ceea ce am vazut m-a pus pe ganduri pentru ca eu venisem de peste ocean, imi parasisem tara de bastina ca sa raspund chemarii, vocatiei de a fi un slujitor al Evangheliei si ca sa vestesc Imparatia lui Dumnezeu ... iar acum cuvintele acestea m-au umplut dintr-o data de frica si consternare ... mi-am pus intrebarea: cum va fi posibil sa predic acestor oameni despre Imparatia lui Dumnezeu din moment ce ei nu au in cultura lor decat aversiune fata de autoritatea regilor?" Conceptia lor fusese deci: NOI NU SLUJIM NICI UNUI SUVERAN AICI.

In cultura noastra, poate ca noi avem o anumita dorinta de a ne bucura de podoabele regale. Probabil intalnim o anumita nostalgie in cultura noastra, care ne face sa tanjim, in ascuns, dupa restaurarea monarhiei. Am incercat chiar si sa le impunem liderilor nostri un anumit gen de regalitate. In sensul acesta ne putem aminti de John Kennedy care a fost numit "Camelot". Pe Elvis Presley l-am numit "Regele"; de asemenea pe unii cantareti de muzica jazz ii numim "Contele" sau "Ducele". Simtim nevoia sa aducem inapoi in cultura noastra titlurile sau rangurile regale, pentru ca am inteles ca, in libertatea de care ne bucuram in aceasta cultura noua, ceva totusi ne lipseste. Si poate ceea ce ne lipseste este chiar ceea ce avem nevoie cel mai mult, si anume o constientizare a suveranitatii autentice.

Intorcandu-ne la rugaciunea Tatal nostru si la prioritatile rugaciunii pe care Isus le lasa Bisericii, ne aducem aminte ca prima cerere pe care El o lasa ca model Bisericii, primul lucru pentru care El ne spune sa ne rugam, este: "Sfinteasca-se Numele Tau". Ca sa stimam Numele Tau ca pe un Nume sfant!!!
Si cand facem aceasta ne punem intr-o postura de reverenta, si nu numai reverenta dar deasemeni ne punem intr-o postura de plecaciune. Trebuie sa ingenunchiem. Trebuie sa ne aplecam inaintea Celui care este Preasfant.
Trebuie sa stam inaintea Celui Sfant ca un vasal credincios, asa cum un supus se pleaca inaintea regelui sau. Haideti sa vedem care este lantul de legatura dintre cererile din rugaciunea Tatal nostru. Inainte de toate Isus spune "Sfinteasca-se Numele Tau", dupa care urmatoarea cerere este "Vie Imparatia Ta". Ceea ce face El de fapt, este sa treaca imediat de la o cerere despre reverenta fata de Numele lui Dumnezeu la o cerere despre manifestarea Imparatiei lui Dumnezeu (Vie Imparatia Ta).

Inainte de a intra mai adanc in amanunte, dati-mi voie sa mai subliniez un mic amanunt in legatura cu aceste cereri. Exista un cuvant care apare de mai multe ori: "Sfinteasca-se Numele Tau, Vie Imparatia Ta, Faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamant". Apoi, incepand cu a patra cerere avem un alt cuvant care se repeta: "Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi. Daca nu ni s-ar fi dat si noua atentie in aceasta rugaciune, atunci ne-am fi apropiat cu greu de acest model de rugaciune. Dar ceea ce trebuie sa realizam este ca atentia principala la inceputul acestor cereri este indreptata spre Dumnezeu. Prioritatile din rugaciunea lui Isus sunt focalizate pe preamarirea lui Dumnezeu. Numele Tau, Imparatia Ta, voia Ta - asa se pune problema in teritoriul unde exista intr-adevar suveranitate. Nu voia oamenilor este prioritate. Nu dorinta fiecarui individ are ultimul cuvant. Intr-o monarhie, lucrul cel mai important este dorinta Suveranului. Voia Regelui este cea esentiala, pentru ca intr-o monarhie cuvintele regelui sunt lege. Aceeasi conceptie o avea si Isus, El directionandu-ne privirea in prima parte a rugaciunii nu inspre noi insine ci inspre Dumnezeu.

De multe ori, atunci cand oamenii vin la mine si ma intreaba care sunt regulile atunci cand trebuie sa se roage, sau cum ar trebui sa se apropie de Dumnezeu in rugaciune, sau care este modul corect in care ar trebui sa se roage, le spun ca nu exista decat doua reguli de care trebuie sa tina cont. Doua lucruri care ar trebui sa ne conduca, sa ne guverneze si sa ne disciplineze in viata noastra de rugaciune. Doua aspecte pe care e nevoie sa le memoram ca sa ni le putem aduce aminte tot timpul. Doua chestiuni care ar trebui sa fie prioritati in mintea noastra, totdeauna cand stam de vorba cu Cel Preainalt. In primul rand trebuie sa constientizam cui I ne adresam, iar in al doilea rand trebuie sa constientizam cine suntem noi. Aceasta inseamna ca primul lucru de care trebuie sa ne amintim si de care trebuie sa tinem cont atunci cand ne rugam, este cu Cine stam de vorba. Caci viata noastra de rugaciune depinde in totalitate de acest aspect si este esential sa ne amintim cui I ne adresam in acele momente, ca vorbim cu Dumnezeu insusi. Iar al doilea lucru pe care trebuie sa ni-l amintim este cine suntem noi. Noi nu suntem Dumnezeu. Conversatia noastra nu are loc de pe picior de egalitate, ci noi suntem fapturile care Ii vorbesc Facatorului.

Una dintre cele mai dese intrebari puse teologiei rugaciunii este urmatoarea: "Oare schimba rugaciunea cu adevarat lucrurile?". Noi stim foarte bine ca rugaciunea a schimbat multe lucruri. Putem observa aceasta pe paginile Noului Testament, unde gasim multe rugaciuni care au schimbat tot felul de lucruri. Vom vorbi mai tarziu insa despre acest aspect. Acum, ceea ce ne preocupa este urmatoarea intrebare: "Oare rugaciunea noastra il poate forta pe Dumnezeu sa se razgandeasca?". Inainte de a raspunde gandeste-te la cele doua reguli: aduti aminte cine este El si aduti aminte cine esti tu. Abia dupa ce te-ai lamurit intreaba-te daca rugaciunea ta poate forta schimbarea intentiei lui Dumnezeu. Ce anume Il poate determina pe Dumnezeu sa se razgandeasca? Se pot observa cazuri in care El stabileste sau planifica sa infaptuiasca ceva, dar dintr-odata, voia Lui care era pe cale sa se indeplineasca, isi modifica cursul, lasandu-ne sa intelegem ca Dumnezeu s-a razgandit. Oare ce anume la convins pe Dumnezeu sa se razgandeasca? Faptul ca a primit noi informatii in legatura cu acel caz? Sau o anumita cunostinta care Lui ii lipsea si pe care a obtinut-o de la voi atunci cand, intr-un mod de-a dreptul extraordinar, I-ati comunicat-o de dragul respectului ce I-l purtati? Biblia ne spune ca atunci cand ne infatisam inaintea Regelui nostru, El stie mai dinainte ce vrem sa Ii cerem. Psalmistii ne spun ca acest Dumnezeu suveran cu care intram in conversatie stie ce avem de gand sa-I spunem, cunoscand mai dinainte cuvintele pe care urmeaza sa le rostim. Nu uitati ca avem de-a face cu un Dumnezeu omniscient. El nu are nevoie sa invete ceva nou. Prin urmare El se razgandeste nu datorita faptului ca invata ceva nou de la noi.
Referindu-ne la noi, ce anume ar trebui sa ne faca sa ne razgandim? Cred ca obisnuim sa ne razgandim atunci cand realizam ca ceea ce ne-am propus sa facem initial se dovedeste a fi de fapt un plan gresit, o eroare. Totodata primim un sfat bun de la cineva care ne face sa realizam anumite consecinte pe care noi nu le-am prevazut. Si astfel evitam un potential dezastru care ar putea veni asupra noastra. Asa ca ne adresam lui Dumnezeu: "Doamne, stim ca ai planificat sa faci cutare si cutare lucru, dar poate ca, in ciuda omniscientei Tale, ai facut o greseala. Si ceea ce intentionezi sa faci nu este bine. Da, se prea poate ca Tu sa le stii pe toate, dar de data aceasta voia Ta ar putea fi rea. De aceea da-mi voie sa Te mustru si sa Te sfatuiesc sa faci ceea ce este drept." A spune insa toate aceste lucruri e de-a dreptul absurd, nu-i asa?
Ingaduiti-mi sa mai spun inca ceva. Nici o rugaciune rostita vreodata in istorie de vreo fiinta umana nu l-a putut forta pe Dumnezeu sa se razgandeasca catusi de putin. Pentru ca mintea Lui niciodata nu are nevoie sa fie schimbata. Cand spun aceasta oamenilor ei reactioneaza dezgustator. Ei incep sa spuna: "Dar atunci de ce sa ne mai rugam? La ce mai este buna rugaciunea daca nu-L putem face pe Dumnezeu sa se razgandeasca? De ce sa ne mai implicam in aceasta practica, caci totul este in zadar?" Si eu spun, Nu, nu. Acestor oameni le readuc aminte ceea ce v-am spus si voua mai inainte. Oare rugaciunea schimba lucrurile? Fara indoiala ca da. Ea schimba tot felul de lucruri. Dar cel mai important lucru este ca rugaciunea ne schimba pe noi insine. Pentru ca, cu cat suntem implicati mai profund in relatia cu Dumnezeu si cu cat devenim mai constienti cui I ne adresam, cu atat devenim mai intelepti, fiindca cunostinta lui Dumnezeu incepe sa se reflecte asupra noastra, iar noi incepem sa ne vedem cu adevarat cine suntem si sa intelegem ce mare nevoie avem de schimbare. Rugaciunea ne schimba. Dumnezeu nu i-a lasat Bisericii rugaciunea pentru a avea El de castigat. Cel ce este Suveran a binevoit sa ne ofere o oportunitate de a fi auzit. El ne-a invitat astfel la palatul Sau din cer. El a ridicat sceptrul si astfel am fost lasati sa pasim inauntru. Avem acces la tronul Sau. Dar atunci cand intram in palatul Lui nu avem voie sa procedam asa cum a procedat Babe Ruth (faimosul jucator de baseball) atunci cand l-a intalnit pe regele Angliei.
Cand Babe Ruth s-a dus pentru prima oara in Anglia a fost primit de catre regele (George, din cate imi aduc aminte). Si inainte de intalnirea cu regele consilierii regelui si asistentii lui i-au aratat tot ce este nevoie pentru a avea o conduita adecvata unei asemenea intalniri. I-au spus ca este cuviincios sa se aplece inaintea regelui, ca ar fi bine sa i se adreseze cu Maiestatea Sa, s.a.m.d. Insa ceea ce a facut Babe Ruth a fost tipic americanilor. S-a dus direct in salonul unde era regele, s-a apropiat de el si i-a zis: "Salut, rege!". Vedeti, aceasta-i America! Acesta este felul nostru de-a fi.
Ei bine, cred ca de multe ori, atitudinea noastra cand venim in prezenta lui Dumnezeu este de acelasi gen. Ne adresam lui Dumnezeu cu: "Ooo, salut Doamne, ce mai faci?" Si suntem atat de familiari cu El incat aceasta familiaritate a noastra denota o lipsa de respect si de bun simt. Lucrul acesta se intampla atunci cand uitam cine este El si cine suntem noi. Uitam ca ne aflam in prezenta Regelui. Iar El nu este doar un simplu rege, ci este Regele regilor, Domnul domnilor, Cel ce este Suveran absolut.

Daca exista cu adevarat o tema care leaga laolalta Vechiul Testament si Noul Testament, atunci fiti siguri ca aceasta tema centrala este Imparatia lui Dumnezeu. Inceputul lucrarii pamantesti a lui Hristos a fost vestita de catre Ioan Botezatorul, care a aratat celor din Israel nevoia lor de pocainta. De ce? "Pentru ca", a zis el, "Imparatia lui Dumnezeu este aproape". Acelasi mesaj a fost rostit si de catre Isus in momentul in care Si-a inceput lucrarea: "Pocaiti-va, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu este aproape!"

4. Sfinteasca-se Numele Tau


Sfinteasca-se Numele Tau


Continuand studiul despre rugaciunea Tatal nostru, ne readucem aminte ca atunci cand Isus le-a raspuns ucenicilor la intrebarea "Invata-ne, cum sa ne rugam?", El le-a dat de fapt un model de rugaciune, spunandu-le cu alte cuvinte: "Cand va rugati sa va rugati asa!".
Asadar, dati-mi voie sa incep astazi adresandu-va urmatoarea intrebare: Care sunt prioritatile vietii vostre de rugaciune? Ganditi-va cu atentie si analizati-va, punandu-va intrebarea: Care sunt lucrurile pentru care aveti tendinta sa va rugati in mod repetat? Care sunt subiectele pe care le reluati mereu si mereu in rugaciunile voastre? Ce anume este cel mai important pentru voi atunci cand veniti inaintea lui Dumnezeu in rugaciune?

O sa va rog sa retineti aceste lucruri si sa nu le uitati; acum insa ne vom uita din nou la invatatura lui Hristos despre rugaciune. El a spus: "Cand va rugati, sa va rugati astfel". In acel model de rugaciune pe care ni l-a dat, El ne-a sugerat sa ne rugam spunand: "Tatal nostru care esti in ceruri". Ne-am uitat pana acum la semnificatia acestei formule personale de adresare pe care Isus le-o da ucenicilor Sai. Apoi am trecut mai departe si am analizat structura rugaciunii Tatal nostru, observand ceea ce putem numi cererile. Oricine stie ce este aceea o cerere. Este acea bucatica de hartie pe care oamenii v-o aduc ca sa va puneti semnatura pe ea atunci cand doriti ca Guvernul sau Corpul de control al vreunei Asociatii sa schimbe o anumita lege - este o cerere pe care o elaborati si apoi va puneti semnatura pe ea. O cerere este o petitie, o rugaminte, o solicitare. Si atunci cand Isus ne da structura rugaciunii Tatal nostru, El ne lasa totodata modele specifice de cereri pe care sa le folosim in viata noastra de rugaciune.

Intrebarea pe care ne-o punem astazi este urmatoarea: Care este prima cerere pe care o intalnim in rugaciunea Tatal nostru? Care este primul lucru pentru care Isus ne spune sa ne rugam? Cu alte cuvinte, care sunt prioritatile pe care Isus le listeaza in acest exemplu de rugaciune? Aceasta este o intrebare pe care, de multe ori, o pierdem din vedere deoarece avem tendinta sa intelegem gresit acest aspect particular al rugaciunii Tatal nostru, considerandu-l parte din formula de adresare si nu o cerere ca atare. In realitate insa este o cerere. Iar acesta prima cerere este: "Sfinteasca-se Numele Tau". Aceasta deci este prima cerere din rugaciunea Tatal nostru. Si n-as avea cuvinte sa subliniez cat de important este pentru noi sa sesizam ce anume ne invata Isus despre rugaciune. Avem tendinta sa credem ca expresia Sfinteasca-se Numele Tau este o parte din formula de adresare Tatal nostru care esti in ceruri, Sfinteasca-se Numele Tau. Aceasta ar insemna: "Numele Tau este sfant" sau "Tu esti Tatal cel sfant din ceruri". Insa nu acesta este formatul rugaciunii. Nu este o simpla afirmatie care spune ca Numele lui Dumnezeu este sfant, ci este mai degraba o cerere; Isus spune de fapt: "O Tata, ma rog ca Numele Tau sa fie sfintit!", numele Tau sa fie privit ca un Nume sfant si tratat cu reverenta. Pentru ca ceea ce este sfintit, este ceea ce a fost pus deoparte, ceea ce a fost desemnat sa fie sfant sau sacru.

Va aduceti aminte de perioada cand am inceput lucrarea la radio? Stiti ca am inceput cu un program de invatatura intitulat "Reinnoieste-ti mintea!" - o serie de mesaje despre sfintenia lui Dumnezeu. Am inceput cu acestea dintr-un anume motiv. Noi eram convinsi ca scopul lui Ligonier era de fapt sa le comunice la cat mai multi oameni cu putinta despre sfintenia lui Dumnezeu si implicit despre toate aspectele care decurg de aici. Caci noi vedem in aceasta, tema centrala si motivul central al intregii Scripturi. Si gasesc ca este un lucru extrem de impresionant faptul ca atunci cand Isus invata Biserica cum sa se roage, primul lucru pentru care ne spune sa ne rugam este Numele lui Dumnezeu, care trebuie privit ca sacru.
Se pare ca acest lucru ne este cu totul strain in cultura prezenta, in contextul in care traim. Am gasi foarte putini oameni, ma gandesc, care ar sublinia pe o lista sfintenia Numelui lui Dumnezeu, privind-o ca pe o prioritate esentiala in rugaciunile de cerere ale oamenilor lui Dumnezeu si ale Bisericii. Pare aproape nefiresc in mediul in care traim faptul ca unui Nume I se acorda o asa mare atentie.
Nu stiu cum reactionati voi, dar eu m-as simti iritat daca oamenii mi-ar pronunta gresit numele. Totodata m-as simti stanjenit la gandul ca s-ar putea sa fiu ispitit de orgoliu si mandrie atunci cand oamenii mi-ar spune "Sprowl" sau "Sprool" in loc de "Sproul". Daca mi-ar pronunta gresit numele si mi-ar spune "Sprowl", le-as raspunde: "Spuneti-mi Sprowl si voi incepe sa marai". Numele meu Sproul rimeaza in limba engleza cu cuvantul Soul (care inseamna suflet). Deci adaugati la Soul literele pr. Cu siguranta fiecare dintre voi stie cum se simte atunci cand cineva ii pronunta numele gresit. Nu-i asa ca va deranjeaza? Dar de ce va deranjeaza? Deoarece va ganditi ca acea persoana nu va ia in serios. Ea nu are nici cel mai mic interes fata de mine ca si persoana, ca sa-mi pronunte numele corect si sa-l retina. Si ne simtim intr-un fel ignorati daca numele nostru este uitat sau pronuntat gresit, ba chiar incepem sa devenim iritati si complexati.

Ei bine, Dumnezeu nu incepe sa fie iritat in sensul in care noi ne simtim, adica El nu se supara si nu isi pierde demnitatea daca cineva nu-I pronunta Numele asa cum se cuvine. Isus insa face aceasta petitie in contextul larg al rugaciunii de cerere. Dupa aceasta petitie, iata ce urmeaza:


"Sfinteasca-se Numele Tau, Vie Imparatia Ta, Faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamant".
La celelalte petitii (Vie Imparatia Ta , Faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamant) ne vom uita mai tarziu. M-am intrebat adesea daca atunci cand a expus prioritatile rugaciunii, Isus a avut in minte un anume motiv pentru care le-a listat in aceasta ordine. Prima dintre toate este Sfinteasca-se Numele Tau; a doua - Vie Imparatia Ta; a treia - Faca-se voia Ta.
Desi aceste expresii se disting unele de altele, exista totusi o legatura foarte stransa intre ele. Ele sunt atat de strans relationate incat nu le putem separa nicidecum. Sunt convins ca desi ne rugam pentru manifestarea si victoria Imparatiei lui Dumnezeu si desi ne rugam ca voia lui Dumnezeu sa se faca in aceasta lume, cred ca aceasta poate deveni o rugaciune zadarnica, pentru ca nu putem nadajdui in victoria Imparatiei lui Dumnezeu in aceasta lume pana cand Numele Lui nu va fi privit ca sfant. Caci Imparatia lui Dumnezeu nu vine la oamenii care nu au reverenta fata de El. Voia lui Dumnezeu nu se implineste prin oamenii care nu-L privesc cu respect si adorare. Si astfel, inceputul evlaviei, inceputul transformarii vietii noastre si a societatii porneste odata cu atitudinea noastra si pozitia noastra fata de caracterul lui Dumnezeu.

Imi aduc aminte de perioada in care am devenit crestin. In acea vara lucram intr-o tabara de baieti. Unul din primele lucruri care mi s-au intamplat dupa ce am devenit crestin, cu referire la schimbarea comportamentului meu, a fost ca am incetat sa mai folosesc Numele lui Dumnezeu in vorbirea mea intr-un mod blasfemiator. Deasemenea si pe Isus L-am scos din vorbirea mea urata pentru ca nu puteam sa mai concep ca Numele lui Isus sa fie folosit intr-un asemenea mod in cliseele mele lingvistice. De ce am luat aceasta decizie? Pentru ca eram indragostit. Si incepusem sa am o profunda afectiune fata de Hristos, sa nutresc un adanc sentiment de gratitudine pentru Dumnezeu. Si astfel, toate cuvintele urate care-mi ieseau de pe buze atat de usor inainte de convertire, au disparut pur si simplu din vocabularul meu.
Un al doilea lucru pe care mi-l amintesc este ca m-a parasit acea atractie pe care o aveam fata de expresiile vulgare ale prietenilor mei. Mi-am dat seama insa ca atat prietenii mei, cat si consilierii din acea tabara, atunci cand foloseau Numele lui Dumnezeu si al lui Isus intr-un mod blasfemiator, nu realizau cu adevarat implicatiile vorbirii lor. Era ca un obicei pentru ei sa-si inceapa ziua spunand: "Ei bine, in aceasta zi Il voi apostrofa pe Dumnezeu ori de cate ori imi voi deschide gura". Era un fel de a fi al lor. Era un obicei. Era un mod inconstient de exprimare, exact ca in viata mea de dinaintea convertirii. De aceea imi venea foarte greu sa ii judec pentru ca si eu fusesem vinovat multi ani de aceleasi lucruri, ca si ei.
Dar cu cat studiam mai mult aceasta chestiune cu atat ma ingrozeam mai tare gandindu-ma la faptul ca aceasta practica este atat de obisnuita in cultura noastra. La televizor am observat ca au inceput sa se schimbe in mod radical standardele fata de limbajul folosit. La postul national de televiziune se permite un limbaj din ce in ce mai scazut din punct de vedere moral. Deasemenea, in cinematografe, aceasta forma vulgara de exprimare este acum legitima si legala. Oricum, pe postul national de televiziune, au mai ramas totusi anumite standarde. Este inca interzis un anume limbaj erotic. Imi amintesc ca acum 25 de ani nu era permis sa se foloseasca pe postul national, cuvantul virgin, deoarece era prea sugestiv din punct de vedere sexual pentru un post de televiziune. Dar a trecut mult timp de atunci, nu-i asa?
Un aspect important pe care l-am observat este ca, atunci cand este vorba de Numele lui Dumnezeu, totul este permis. Au interzis anumite expresii erotice dar au considerat ca nu este nevoie sa puna interdictii cu privire la limbajul blasfemiator la adresa lui Dumnezeu. Am urmarit odata o emisiune timp de o jumatate de ora si am putut retine 58 de momente in care Numele lui Dumnezeu era tratat cu orice altceva numai cu reverenta nu. Nu mi s-a parut insa nimic neobisnuit. Era ceva normal pentru ei.
Cu cativa ani in urma, am citit un articol in care era relatata intamplarea unui sofer de camion din Maryland care a fost arestat pentru betie si dezordinea linistii publice. Si pentru ca a abuzat verbal ofiterii de politie (la acea vreme politia il preda pe vinovat magistratului, ca sa fie arestat pentru infractiune) acestia au fost atat de furiosi incat i-au spus magistratului sa-i dea pedeapsa maxima. Cand magistratul s-a uitat sa vada ce spune legea statului Maryland in astfel de cazuri, a observat ca pedeapsa maxima pe care i-o putea acorda acestui sofer de camion pentru infractiunea savarsita, era de aproximativ 100 $ si 30 de zile de inchisoare. Dar apoi, consultand legea cu privire la apostrofarea persoanelor in public, a constatat ca acesta mai trebuie sa primeasca inca 30 de zile de inchisoare plus inca 100 $, deoarece in momentul in care a fost arestat i-a abuzat verbal pe politisti, blasfemiind Numele lui Dumnezeu.
Ei bine, aceasta intamplare a fost relatata nu intr-un articol dintr-un ziar, cum am crezut cu un moment in urma, ci imi aduc aminte acum ca era intr-o revista care aparea lunar. Ei aveau un editorial pe marginea acestui incident, in care aduceau grave acuzatii impotriva vechilor legi puritane, considerate de ei stricte, inguste, si care inca sunt impuse cu forta in cultura noastra moderna si sofisticata. Si erau furiosi la culme, neputand concepe ca in ziua de azi, cetateanul american care foloseste in mod public cuvinte blasfemiatoare la adresa lui Dumnezeu, este pedepsit cu legea.

Ganditi-va insa la urmatorul lucru: cred ca acel sofer de camion s-a bucurat ca nu a trait in perioada vechiului Israel. Pentru ca ceea ce l-a costat pe el acum, si anume 30 de zile de inchisoare si 100 $, l-ar fi costat viata acum 3000 de ani. Ceea ce mai putem observa este ca noi traim intr-o lume cu susul in jos, lume in care valorile culturii de astazi sunt total diferite de valorile expuse de perspectiva biblica. In Israel, ceea ce conta foarte mult, era cum anume un om I se adresa lui Dumnezeu.
Unul din jocurile pe care le joc su studentii mei de la seminar are la baza urmatoarea intrebare: "Daca ati avea ocazia sa scrieti o noua constitutie pentru Statele Unite ale Americii si ar trebui sa elaborati din nou primele 10 principii de baza ca sa incepeti un nou guvern, care ar fi lucrurile pe care le-ati scrie? Poate ati include o lege care sa protejeze sanctitatea vietii umane interzicand crima. Sau poate veti avea o lege care sa protejeze proprietatea privata oprind astfel furturile sau furtisagurile. Ma intreb oare cati dintre voi ati ignora o lege despre cinstirea parintilor sau o lege impotriva poftei. Poate cel mai surprinzator lucru pentru cineva astazi, atunci cand este vorba despre elaborarea unui document legal, ar fi sa gaseasca un guvern care sa fi inclus in primele sale 10 legi o lege privind protejarea modului in care este folosit Numele lui Dumnezeu in vorbirea de zi cu zi.
Cand Dumnezeu a facut un asemenea lucru, cand Dumnezeu a ales niste oameni si a facut din ei o mare natiune, El a creat un fundament pentru acea societate sfanta, incluzand in primele zece porunci o lege cu privire la modul in care era folosit Numele Sau: "Sa nu iei in desert Numele Domnului, Dumnezeul tau! (sau "Sa nu folosesti nesabuit Numele Domnului, Dumnezeul tau!")
Scopul nostru astazi nu este sa comentam pe marginea acestei legi, pentru ca ceea ce spune ea inseamna cu mult mai mult decat a-ti bate joc folosind Numele lui Dumnezeu cum vrei, in injuraturi sau tot felul de glume proaste. Ea are de-a face si cu modul in care folosim Numele lui Dumnezeu cand depunem marturie atunci cand intram intr-un legamant sau cand facem un juramant. Ceea ce este esential sa intelegem, este faptul ca, in acea perioada cand s-a dat interdictia, exista o enorma preocupare ca Numele lui Dumnezeu sa fie considerat sfant si sa fie respectat.
Acest lucru constituia o prioritate in Israel. Chiar si in prezent, am avut studenti evrei care, atunci cand isi scriau eseurile la examen, foloseau prescurtarea "D-u" ori de cate ori trebuiau sa scrie cuvantul "Dumnezeu". Il priveau cu atata reverenta incat nici macar nu doreau sa scrie complet acest Nume, de teama sa nu-l intrebuinteze gresit. Era ceva sacru pentru ei, lucru specific culturii si istoriei lor.

Dar acest lucru era o prioritate nu numai pentru Israel ci si pentru Isus, si inca o prioritate extrem de importanta. Era atat de importanta incat, atunci cand Si-a invatat Biserica cum sa se roage, a zis: "Atunci cand veniti in rugaciune, primul lucru pentru care doresc sa va rugati este sfintirea Numelui Tatalui Meu". Pentru ca aceasta este baza oricarui lucru. Comportamentul nostru, modul in care ne traim viata inaintea lui Dumnezeu, este determinat de atitudinea noastra fata de Dumnezeu si perspectiva noastra fata de ce este El. Nu poate exista inchinare, adorare si ascultare care sa curga din inima daca nu exista reverenta fata de Numele lui Dumnezeu. De ce? Pentru ca exista un mare adevar care nu poate fi ignorat, si anume: cum este posibil ca cineva sa aiba un mare respect pentru Dumnezeu, o reverenta autentica, o teama sfanta in relatie cu Dumnezeu, si in acelasi timp sa foloseasca in mod nesabuit Numele Lui in vorbirea lui zilnica.
Ceea ce spune Isus aici nu reprezinta o interdictie a incantatiilor magice sau o negare a puterii cuvintelor, ci El pur si simplu se refera la faptul ca, modul in care noi ne relationam la Numele lui Dumnezeu reflecta izbitor adevarata stare a inimilor noastre cu privire la atitudinea noastra fata de Dumnezeu Insusi. Daca nu avem respect fata de Numele Lui, aceasta demonstreaza cat se poate de clar ca nu avem respect fata de El Insusi. Prin urmare, atunci cand Isus spune ca ar trebui sa ne rugam ca Numele lui Dumnezeu sa fie sfintit, El ne spune de fapt ca ar trebui sa-L privim pe El Insusi ca fiind sfant.

Cuvinte de incheiere
Dati-mi voie sa va intreb cum folositi Numele lui Dumnezeu in vorbirea voastra zilnica. Analizati-va si puneti-va apoi urmatoarea intrebare: ce va spune acest lucru despre starea sufletului vostru? Ce va spune acest lucru despre inclinatia inimii voastre si despre atitudinea inimii voastre fata de maretia lui Dumnezeu? Credeti-ma ca este cel mai bun barometru prin care ne testam si masuram propriile noastre sentimente launtrice fata de Dumnezeu. Nu ne putem amagi spunandu-ne, "dar noi mergem la biserica, dam zeciuiala, participam la activitatile bisericii", pentru ca buzele noastre intotdeauna ne tradeaza. Gurile noastre varsa afara cele mai ascunse atitudini cu privire la Dumnezeu. Puneti-va intrebarea pe care v-am adresat-o si vedeti daca intr-adevar aveti o reala reverenta pentru El.